Atunci când cititorii Ziarului de Iaşi vor avea acces la acest text, miercuri dimineaţa, prevederile stării de urgenţă vor fi deja întărite prin noi măsuri a căror formă nu poate fi anticipată la ora încheierii lui, marţi după-amiaza. Este aproape cert că nucleul va fi constituit dintr-o operaţionalizare a temelor anunţate de preşedintele Klaus Iohannis, iar publicul va putea analiza acest proces consultând ediţiile scrisă şi online ale ziarului, precum şi alte surse credibile din mass-media.

Poate că restricţiile de circulaţie (vom vedea cum vor fi formulate) şi prezenţa în stradă a unor militari din componenţa forţelor armate vor trezi, multora dintre noi, emoţii intense asociate cu alte momente ale existenţei: regimul comunist, momentul 1989, primii ani ai tranziţiei sau, cine ştie, mineriadele din ianuarie-februarie 1999. După cum se ştie, precedenta decizie de instituire a stării de urgenţă - şi singura, după prăbuşirea regimului comunist - a fost emisă în ianuarie 1999, după ciocnirile de la Costeşti (Vâlcea), în urma cărora unităţile de jandarmi au fost copleşite de minerii porniţi spre Bucureşti.

Acum, în mod evident, prezenţa militarilor are în vedere transmiterea unui mesaj foarte important - în fapt, a unui mesaj dual. În primul rând, probabil că se doreşte accentuarea gravităţii problemei cu care ne confruntăm, în condiţiile în care mulţi români nu par să o conştientizeze sau nu consideră că de acţiunile lor individuale depinde micşorarea riscului colectiv. Instituţia militară, prin natura ei, ar trebui să-i convingă de contrariu. În particular, prezenţa oamenilor în uniforma armatei ar trebui să aibă impact în rândul categoriei celei mai vulnerabile, vârstnicii. Indiferent dacă sunt bărbaţi sau femei şi indiferent de nivelul de instrucţie, în viaţa acestor oameni armata a fost o prezenţă mai consistentă decât în aceea a concetăţenilor noştri mai tineri. Dacă trecem la o altă categorie de public - persoane mai tinere, cu un grad de instrucţie redus şi predispuşi să sfideze orice autoritate - este posibil ca prezenţa militarilor să aibă un efect mai puternic decât cea a poliţiştilor sau jandarmilor, mai strâns asociaţi cu funcţia coercitivă a statului. Vom vedea curând dacă aceste presupuneri se susţin.

Un al doilea mesaj ar putea fi acela al ordinii şi coerenţei demersurilor autorităţilor statului. Prezenţa militarilor în dispozitive nu va fi, probabil, una foarte numeroasă şi în niciun caz nu va sugera că armata îşi asumă competenţe care, într-o democraţie, trebuie să aparţină autorităţilor civile. Însă, după cum se ştie, evenimentele din ultimele zile - bilanţurile infectărilor şi deceselor, dar şi slăbiciunile mecanismelor de carantină sau autoizolare - au dus la sporirea temerilor că defensiva pusă la punct de autorităţi nu va fi suficient de solidă. Astfel că participarea militarilor la eforturile de menţinere a "distanţei sociale" va semnala opiniei publice implicarea armatei, cu tot ce înseamnă ea, în efortul colectiv, o implicare menită să întărească, nu să submineze structurile democratic alese.

Trecând la aspectul şi mai controversat al restrângerii libertăţii de mişcare, probabil că cei mai mulţi dintre români se întrebau când, nu dacă el se va materializa. Fără a avea drept sprijin date convergente din anchete sociologice, dar luând în calcul şi reacţiile publicului din alte ţări europene afectate de criză, se poate presupune că este vorba de o măsură populară. Totuşi, sprijinul declarativ generic nu se traduce automat prin conformare la nivel de comportamente. Mulţi cetăţeni ar putea fi de acord, spre exemplu, că lumea ar trebui să nu iasă din casă fără motive serioase, dar în acelaşi timp ar putea fi foarte indulgenţi cu propriile motive de neconformare la normă. Apoi, legitimitatea măsurii este oarecum vulnerabilă dacă alte prevederi din sistemul anticriză nu sunt bine aplicate: cineva poate gândi că degeaba face el sau ea sacrificiul de a-şi limita deplasările dacă statul nu este capabil să gestioneze bine, spre exemplu, cazurile de persoane infectate venite din afara ţării. Din păcate, pretexte pot fi găsite uşor, cu urmări nefaste pentru binele colectiv.

Tot din perspectiva restrângerii libertăţii de mişcare se întrevede şi un alt risc important. Autorităţile statului (inclusiv cele locale) au nevoie de sprijinul masiv al populaţiei în efortul de limitare a efectelor sociale negative ale crizei. Nu putem insista aici asupra modului în care suferinţa şi teama afectează ţesutul social, dar au apărut deja mărturii din China sau din Italia, probabil şi din alte părţi. Pentru cei chemaţi să gestioneze criza cu sprijinul populaţiei - dincolo de culorile lor politice - faptul că oameni în uniformă trebuie (sunt obligaţi) să controleze documente sau să aplice amenzi nu este o deplină binecuvântare, chiar dacă populaţia tinde să susţină măsuri ferme. Adeziunea cetăţenilor nu trebuie supraestimată, mai ales dacă situaţia se prelungeşte mult. De altfel, această observaţie ar putea fi valabilă pentru întreg mecanismul stării de urgenţă: este promiţător pe termen scurt, dar poate deveni periculos pentru sănătatea politică dacă bătălia durează prea mult.  

Text apărut în secțiunea EDITORIAL a Ziarului de Iași