Ce înseamnă când jurnaliștii afirmă că sunt obiectivi?

Conceptul de obiectivitate este unul predat din prima zi în cam orice program de studii jurnalistice. Bine, la noi cam din a patra, când se definitivează orarul și încep să fie la cursuri și studenții. Aici nu vorbesc de editoriale sau materiale de opinie, ci de jurnalism. Obiectivitatea pornește de la ideea că reporterii nu trebuie să introducă în munca lor niciuna dintre experiențele personale – asta înseamnă prejudecată. Nu, în schimb ei trebuie să se bazeze pe fapte. Pe cele care au relevanță într-un material, dintr-un punct de vedere neutru.

Mi se pare important să deschidem public această discuție din mai multe motive. Principiul de informare a publicului a intrat în declin de zeci de ani în România (evident, nu numai, dar asta e o altă discuție). Iar înfruntarea de luni seară dintre trei din candidații la președinție a arătat foarte clar acest lucru. Iar, pe fondul frământărilor sociale la care asistăm de prea mulți ani, rolul presei este extraordinar de important. Iar unii jurnaliști chestionează în mod direct acest principiu pe care altădată îl luam cu toții de-a gata, ca fiind fundamental.

Războaiele obiectivității

Evident, nu poți să-ți lași identitate la ușă întru totul. Kant este cel care vorbea despre distincția dintre „lucrul în sine” (Ding an sich) și felul în care fiecare vede și înțelege lumea. Iar această distincție este valabilă în fiecare dintre noi și în deciziile pe care le luăm. La fel cum această diferențiere de vederi asupra lumii ne poate îmbogăți propriile vieți, prin perspective diferite oferite de personalități construite diferit.

După cum spuneam, obiectivitatea a fost considerată mult timp un standard absolut, care vine la pachet cu onestitatea jurnalistului. Dar lucrul acesta nu mai este valabil de prea mult timp. Dimpotrivă, de la manipulările din anii ’90 (am să mă opresc aici ca prag inferior, ce era înainte era o presă controlată de un stat totalitar, o altă discuție și care e aproape imposibilă) la ieșirea la suprafață cu o nonșalanță totală a lui Robert Turcescu, spre exemplu, până la Rareș Bogdan și până la spectacolul stingheritor de la prima confruntare a candidaților, totul se duce tot mai jos. Bineînțeles, aici intră și decăderea presei tipărite, și dezinformările, și fake news, totul contribuie la acest peisaj dezolant.

Războaiele obiectivității ar trebui să ducă nu doar la refuzul gudurării pe lângă mai marii zilei. Ar trebui să profesionalizeze jurnaliștii, care să se folosească de metode științifice pentru a studia și înțelege lumea în care se află, scria David Greenberg, inclusiv pe sine. Astfel, ținta ar trebui să fie să avem știri imparțiale, fără de teamă sau de temenele. Și asta mai ales pe o piață a mass-media precum cea din România, în care din ecosistemul știrilor refulează partizanate și opinii neinformate, dar cu atât mai puternice, cu atât mai agresive. Și vedem cum mulți dintre cei ce se identifică drept jurnaliști își injectează părerile în materialele lor.

O cruciadă în demantelarea realităților mundane

În căutarea idealului obiectivității, limpezimea morală ar trebui să fie ghid. Nu numai în jurnalism, evident, dar despre el am zis că voi scrie azi. Da, obiectivitatea este o iluzie, o ironie: este relativă. Până și subiectele alese de fiecare sunt… subiective, nu mai spun de stil, de abordare, de prezentare. Și este firesc să fie așa, oameni suntem cu toții. Cu atât mai mult cu cât fiecare dintre cei care semnează un material de presă trebuie să ia hotărâri: ce este relevant, ce nu este, ce este adevărat și de ce. Dar de aici până la a fi părtinitoare este o cale lungă, una pe care presa, de orice fel, nu ar trebui să o bată. Mai ales în vremurile pe care le trăim, mai ales cu tot scandalul de la finele anului trecut cu mesia de Austria.

Obiectivitatea este una dintre puținele libertăți ale presei la care (încercăm să) avem acces. Și asta de ambele părți, ca autor în egală măsură ca cititor. La fel, este evident că nu putem rămâne cantonați într-un pozitivism de secolul al XIX-lea. Dar rareori a cunoscut istoria o cruciadă în demantelarea realităților mundane precum cea de azi – evident, și prin new media.

Suntem cu toții în căutarea devenirii, a libertății, iar fiecare manipulare a știrilor reprezintă un obstacol pe această cale. În egală măsură, jurnalismul obiectiv înseamnă și judecată de valoare. Ceea ce vrea să spună, spre exemplu, că nu toate argumentele ad hominem chiar asta sunt – în măsura în care reprezintă faptele făcute de cineva, nu sunt. Deoarece corpurile nu sunt indiferente față de mișcarea proprie. Cum s-ar spune în fizică, sunt influențate în propria inerție de dispunerea și distanța față de toate celelalte corpuri. Și, ca să rămân pe același palier, apelez la fizica lui Einstein, care vorbește despre unificare și continuitate. Ai spune că vorbește despre un destin, nu? Iar o presă ce refuză obiectivitatea nu face asta, ci asigură singurătatea unei tragedii grecești.

Radu Cucuteanu este istoric, redactor de carte și traducător, angajat în prezent al Editurii Junimea

Publicitate și alte recomandări video