Ce (mai) înseamnă dreapta și stânga în politica românească?

Înainte de a discuta despre binomul politic „dreapta- stângaˮ aplicat la cazul românesc, propun cititorilor un scurt excurs istoric privind originea acestuia. Pentru acest lucru trebuie să ne întoarcem în timp, la Revoluția Franceză din 1789, când a fost abolită monarhia. Pe 28 august 1789, la Versailles, s-a întrunit Adunarea constituantă și, la cererea președintelui de ședință de a număra voturile exprimate privind oportunitatea unui veto regal, deputații s-au poziționat unii la dreapta, ceilalți la stânga în funcție de opiniile pe care le aveau față de problema în discuție. Aristocrații, partizanii monarhiei și toți cei care îmbrățișau opinii conservatoare s-au așezat la dreapta președintelui de ședință. Întreprinzătorii, republicanii radicali, progresiștii, susținătorii abolirii monarhiei ca formă de guvernământ s-au așezat la stânga președintelui. Toți aceștia, indiferent de valorile, principiile și interesele lor nu aveau cum să știe atunci că această poziționare în cadrul Adunării constituante va da naștere unei dihotomii care va face carieră în politica până astăzi.

A eticheta pe cineva (partid, politician, activist, simpatizant, politică publică) ca fiind de „dreaptaˮ sau de „stângaˮ nu este o întreprindere prea ușoară. Dimpotrivă, în jocul acesta conceptual intră politologi, sociologi, istorici și economiști. Avem nevoie de instrumente conceptuale, tipologii, metode de cercetare pentru a plasa un partid la stânga sau la dreapta eșichierului politic. Declarativ sau formal, un partid se poate considera de dreapta, dar în fapt prin alianțele și politicile promovate se poziționează la stânga eșichierului politic. Pe această temă s-au scris tomuri întregi de-a lungul timpului. Probabil, cea mai cunoscută lucrare, tradusă și în limba română, este cea a politologului italian Norberto Bobbio – Dreapta și stânga: „Dreapta și stânga sunt doi termeni antitetici prin care se desemnează în mod frecvent, de mai bine de două secole, contradicția dintre ideologiile și mișcările în care s-a scindat domeniul politic, eminamente conflictual, atât în planul acțiunii, cât și în cel al teorieiˮ. Cu toate acestea, sunt și politologi care au scris despre irelevanța acestui binom politic.

În lucrarea The End of Ideology (1960), Daniel Bell explora ideea diluării ideologiilor care au făcut carieră în secolul secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea: liberalismul clasic, socialismul, comunismul și fascismul. Cel puțin în societățile occidentale (democrații liberale, economii de piață competitive, societăți caracterizate prin bunăstare) se manifestă un gen de pragmatism în elaborarea politicilor publice. Dincolo de ideologiile clasice, există abordări consensuale între partidele politice privind chestiuni care țin de garantarea proprietății private, drepturile și libertățile individuale, prezervarea democrației reprezentative, în probleme de securitate națională și relații internaționale. Birocratizarea politicii și ascensiunea elitelor tehnocratice și manageriale plasează într-o zonă de irelevantă partidele și politicienii cu discurs ideologizant și, implicit, dihotomia dreapta-stânga. Omul societății de consum, care trăiește în prosperitate, preocupat de divertisment, nu este interesat de dezbateri ideologice. În sinteză, Daniel Bell sugerează că societățile avansate sunt axate pe rezolvarea problemelor de interes general, la putere fiind experții în politici publice, management public, guvernanță corporativă.

Lucrarea lui Daniel Bell a fost destul de influentă în epocă, dar a trezit și multe controverse privind relevanța ideologiilor și a binomului politic „dreapta-stângaˮ. Prăbușirea comunismului în Europa Centrală și de Est în 1989, sfârșitul Războiului Rece, a bipolarismului în relațiile internaționale și a confruntării dintre SUA și aliații săi din NATO, pe de o parte, și URSS și sateliții politici grupați în Pactul de la Varșovia, pe de altă parte, au reanimat ideile lui Bell. Euforia revoluțiilor anticomuniste din 1989 și destrămarea URSS în 1991 l-au determinat pe filosoful Francis Fukuyama să proclame triumful democrației liberale în toată lumea. În lucrarea The End of History and the Last Man (1992), Fukuyama scrie că suntem martorii unui „sfârșit al istorieiˮ în sensul că nu vor mai exista alternative ideologice care să concureze democrația liberală pe scena globală. În viziunea acestui filosof american, „ultimul omˮ se referă la toții aceia care trăiesc în societăți deschise, prospere, pașnice, lipsite de dezbateri majore politico-ideologice. Evoluția ulterioară a societățiilor pe plan global, renașterea extremismelor de tot felul, izbucnirea unor războaie, radicalizarea unor mișcări ideologice aveau să tempereze optimismul lui Francis Fukuyama.

Odată cu revirimentul democrației în România după 1990 au fost reactivate și etichetările de genul „stângaˮ și „dreaptaˮ cuplate într-o veritabilă abordare dihotomică a politicii. Partide politice, politicieni, activiști și cetățeni cu afinități politice s-au plasat pe o axă ideologică imaginară de la stânga la dreapta și, uzând de libertatea de opinie și de asociere, au intrat în jocul pasionant al politicii. După decenii de regimuri dictatoriale (dictatura carlistă, antonesciană, legionară, comunistă) în care comunicarea politică era unidirecțională, de la dictator la popor, fără bucla retroactivă (feed-back-ul) cu care suntem obișnuiți astăzi, redescopeream exercițiul democratic. Dezbaterele politice pe alocuri ideologizate, campaniile electorale, alegerile aveau să stimuleze participarea românilor la viața politică pe fondul unui uriaș optimism social.

La începutul anilor 1990, cei care erau afiliați și/sau simpatizanți cu Frontul Salvării Naționale (FSN), partid politic născut chiar în focul Revoluției din 1989 sub conducerea liderilor Ion Iliescu și Petre Roman, membri ai elitei politice comuniste, au fost plasați la „stângaˮ spectrului politic pe motiv de continuitate cu practicile defunctului PCR, adoptarea ideologiei socialiste, promovarea unor politici publice care din punct de vedere discursiv anunțau preocupări pentru protecția socială a oamenilor în contextul unei tranziții care se anunța destul de dură, reforme economice graduale, promovarea neutralității sau chiar a unei continuități în relațiile externe dacă avem în vedere semnarea Tratatului de colaborare, buna vecinătate și prietenie între URSS (Mihail Gorbaciov) și România (Ion Iliescu) la 29 aprilie 1991. Urmașii politici ai FSN (Partidul Social Democrat și Partidul Democrat până în 2005) au fost catalogați ca fiind de stânga în politica românească. Tot în zona stângii politice s-a plasat și Partidul Social-Democrat Român (PSDR) – partid istoric condus de Sergiu Cunescu, ulterior fuzionat cu PDSR și redenumit PSD.

La „dreaptaˮ spectrului politic românesc se regăseau în principal membrii partidelor istorice reînființate după 1990 (Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat, Partidul Național Liberal), care militau pentru revenirea la monarhie ca formă de guvernământ, accelerarea tranziției economice prin privatizare și descentralizare, susținerea mediului de afaceri, deschiderea către Occident, afilierea României la comunitatea euro-atlantică (UE și NATO). Să reținem faptul că, aceste partide istorice nu au fost considerate întotdeauna de „dreaptaˮ. În perioada interbelică, Partidul Național Țărănesc (PNȚ), rezultat din fuziunea în 1926 dintre Partidul Național Român din Transilvania (condus de Iuliu Maniu) și Partidul Țărănesc din Vechiul Regat (condus de Ion Mihalache), a fost mai degrabă un partid de centru-stânga având preocupări legate de interesele țăranilor, reforma agrară, atenuarea inegalităților economice, justiție socială, autonomie locală.

În acest articol n-am să vă spun care partid din România este de „dreaptaˮ și care de „stângaˮ, ci doar am să furnizez o serie de criterii care țin de valori, principii și orientările ideologice „clasiceˮ ale partidelor actuale. Partidele care sunt preocupate de egalitate, echitate, justiție socială, diversitate sexuală, multiculturalism, protecție socială, intervenția statului în economie, impozit progresiv pe venit, laicism, schimbare socială sunt mai degrabă de „stângaˮ sau de „centru-stângaˮ. Aceste partide sunt animate de ideologii ca socialismul, social-democrația, socialismul liberal sau liberalismul social („a treia caleˮ, cf. Anthony Giddens), feminism, progresism, ecologism. Partidele care clamează valori, principii sau politici precum garantarea proprietății private, sprijinirea inițiativei individuale, antreprenoriat, non-intervenționism etatic, cotă unică de impozitare, ordine, experiența lucrului bine făcut, respectul pentru familie, religie și tradiție sunt mai degrabă de „dreaptaˮ sau de „centru-dreaptaˮ. Și în cazul acestor partide întâlnim o diversitate ideologică destul de mare: liberalism, neoliberalism, doctrina populară, conservatorism.

Partidele comuniste, fasciste, naziste, populiste, anti-sistem, cu discurs instigator la ură, xenofobe, șovine, antiseminte, în general animate de ideologii radicale sunt partide extremiste. Între extremismul de stânga și cel de dreapta există un element comun, persistent, radical: subminarea democrației și suprimarea drepturilor și libertăților individuale. Cei care simpatizează, sprijină sau aderă la astfel de mișcări, partide politice, ideologii extremiste, din neștiință sau în cunoștință de cauză, din oportunism sau supuși dezinformării și manipulărilor de orice fel propun proiecte ale căror consecințe amintesc de realitățile regimurilor fasciste și comuniste oriunde acestea s-au aflat la putere.

Binomul dreapta-stânga este un instrument conceptual-operatoriu cu ajutorul căruia plasăm cu ușurință pe o axă politico-ideologică partide politice, politicieni și pe noi înșine. Partidele își declară apartenența ideologică utilizând criteriile care stau la baza binomului dreapta-stânga. Analizele electorale, sondajele de opinie, comentariile politice se servesc de acest instrument conceptual. Cu toate acestea, există actori politici (politicieni, mișcări, partide, cetățeni) care refuză etichetări de genul „dreapta sau stângaˮ și susțin că sunt poziționați la „centrulˮ eșichierului politic. A fi de centru în politică înseamnă să fii un democrat desăvârșit, moderat, flexibil, tolerant, consensual, opozant ferm al extremismului de stânga sau de dreapta, orientat spre soluții pragmatice în guvernare, administrație sau afaceri, în politici publice care propun săarmonizeze interesele diverse și complicate ale societății în care trăim cu toții.

Ciprian Iftimoaei este conferențiar universitar doctor în cadrul Facultății de Științe Politice și Administrative, Universitatea „Petre Andrei” din Iași

Publicitate și alte recomandări video