Ce presupune construirea de instituții solide și eficiente?

sâmbătă, 18 noiembrie 2023, 02:50
1 MIN
 Ce presupune construirea de instituții solide și eficiente?

Răspunsul la această întrebare îl avem formulat într-un excelent interviu luat de profesorul Dragoș-Paul Aligică în 2003 unor personalități academice de la Universitatea Indiana din Bloomington (SUA): Vincent Ostrom și Elinor Ostrom. Aceștia se identifică, de fapt, cu ceea ce este cunoscut ca fiind Școala Bloomington. Vincent Ostrom (1919-2012) și soția sa, Elinor (1933-2012), au fost economiști care s-au dedicat înțelegerii mai multor necunoscute din sfera socială, de la teoria alegerii raționale, rolul instituțiilor și al normelor în definirea comportamentelor umane, la modul de guvernare a bunurilor și serviciilor comune.

Vincent Ostrom a prezentat modul său de analiză și interpretare a unor fenomene și probleme sociale. Astfel, dincolo de înțelegerea acestora în baza unor concepte și teorii formale sau convenționale, este esențial să se reușească o analiză instituțională care să penetreze realitatea socială. Fără un dialog critic real între observator și persoana observată, rezultatele obținute vor fi falacioase și superficiale. Înțelegerea realității sociale atât de complexe, exclusiv prin apelul la veșnica dihotomie dintre stat și piață – produsă, printre altele, de limbajul limitat și simplificator, este o soluție perdantă. Pe de o parte, piața este o piesă vitală a țesăturii ordinii sociale complexe, iar prețurile oferă posibilitatea de măsurare a valorii și singurul feedback obiectiv cu privire la procesele de schimbare socială și ajustare. Fără piață, instrumentul esențial de diagnoză, prețul, oferă indicii eronate, ceea ce face aproape imposibil identificarea problemelor care împiedică accesul pe calea către dezvoltare socio-economică. Pe de altă parte, ceea ce numim colocvial drept guvernare și/sau guvernanță nu trebuie să se identifice complet cu presupoziția că, de fapt, ne referim la ceva ce are legătură exclusiv cu conceptul de stat. Există destul de multe structuri instituționale bazale (asociații voluntare, sate) care se fondează pe ideea fundamentală prezentă în democrațiile funcționale, aceea de auto-guvernare. Astfel, cetățenii din spatele acestora reușesc, fără intervenția vreunui decident guvernamental, să găsească și să utilizeze mijloacele eficiente de cooperare eficientă pentru a rezolva o serie de probleme ale comunității. Folosind o idee aparținând lui Alexis de Tocqueville (1805-1859), Vincent Ostrom consideră că societățile moderne trebuie să se construiască având ca fundament aceste asocieri voluntare care creează reguli de interacțiune socială aplicabile de jos în sus în întreaga societate. Astfel, în linii mari și în condiții normale, în economiile contemporane, în care coabitează firme private și companii de stat, bunurile și serviciile publice (de exemplu, drumuri, poliție, pompieri) ar trebui furnizate de operatori privați în baza aranjamentelor stabilite în interiorul comunităților locale. Acestea din urmă prezintă seturi particulare de valori, convingeri și norme (instituții informale) care le influențează decisiv percepțiile legate de ce înseamnă bine și rău, corect și incorect, legate de felul cum definesc societatea și mediul înconjurător. Dacă aceste comunități manifestă o lipsă de încredere (interpersonală sau instituțională) accentuată sau nu disting diferența fundamentală dintre bine și rău, atunci capacitatea membrilor lor de a construi relații comerciale și sociale devine aproape nulă. Iar aceste hărți sau patternuri mentale care îi ajută la interpretarea realităților sociale în acest fel nu fac altceva decât să le amputeze capacitatea de a construi un mediu propice dezvoltării economice.1

Știința tocquevilliană a asocierii voluntare presupune, însă, o cunoaștere apriori a ceea ce înseamnă ordine socială și formele acesteia care pot genera avantaje. În realitate, fiecare societate trăiește cu stigmatul failibilității sau al căderii în eroare. Aceasta este predispusă la greșeli instituționale, cetățenii fiind în situația de a nu putea analiza, reflecta și alege corespunzător. Ceea ce va asigura o dezvoltare fără prea multe obstacole rezidă în capacitatea de a distribui cât mai multor cetățeni posibilitatea sau șansa de a interpreta și de a avea capacitatea de a alege noi oportunități.2

Numeroase teorii și voci academice apreciate au militat (și încă o fac) cu energie pentru un anume tip de intervenționism (al statului) în economie. Mai precis, este vorba despre faptul că, în general, se consideră că modelele de analiză se fondează pe ipoteza că participanții rămân prizonieri unui mod de gândire de tip șablon atunci când se confruntă sau asistă la o dilemă a bunurilor comune. Astfel, se apreciază că, pentru a scăpa de acest prizonierat al rațiunii limitate, este nevoie de intervenția statului. Statul trebuie să impună reglementări și reguli legale de sus în jos care să optimizeze managementul resurselor comune. Elinor Ostrom și-a dedicat mare parte a carierei pentru a înțelege de ce, totuși, au existat unele situații concrete, deloc puține, în care grupuri locale de utilizatori nu au reușit, nici chiar atunci când au fost asistați de către stat, să construiască aranjamente instituționale sustenabile pentru a coopera (auto-guvernare) în vederea utilizării eficiente a resurselor comune.3

Așa cum am prezentat și într-un articol anterior, Elinor Ostrom a descoperit că undeva prin Nepal, sistemele de irigații tradiționale, primitive în raport cu standardele tehnice de astăzi, s-au dovedit mult mai eficiente decât cele moderne, înființate și gestionate de stat (unele sisteme nici măcar nu reușeau să capteze apa necesară). Cauzele identificate aveau de-a face în primul rând cu natura stimulentelor în baza cărora interacționau fermierii și cei care se îngrijeau de întregul mecanism al sistemelor de irigații. Prin construirea propriilor reguli și mecanisme adaptative și acceptate tacit la nivel local, aceștia depășeau toate obstacolele (deloc puține la număr, date de varietatea biofizică a culturilor, geografie) care puteau genera o serie de stimulente perverse și eșecuri instituționale. Soluția propusă trebuia să urmeze un design instituțional care să conțină un set de norme sau reguli, înțelese, agreate și de urmat de către beneficiari. În plus, aceștia trebuiau să știe că majoritatea se supunea acestor instrucțiuni și că, în caz contrar, existau sancțiuni eficiente. Extrem de important este faptul că nu este suficient ca statul să schițeze o serie de instrucțiuni de folosire sau să construiască forme de organizare instituțională a fermierilor pentru a reuși să realizeze o poveste de succes. Numeroase studii au arătat că eșecul de a construi instituții eficiente, chiar și cu complicitatea statului, a evidențiat că este mult mai dificil să schimbi mentalitatea, valorile, stimulentele și chiar comportamentele unor astfel de indivizi/comunități umane.4

Cu alte cuvinte, descentralizarea procesului decizional este un imperativ pentru a reuși un nivel sustenabil de dezvoltare socio-economică, iar dialogul instituțional dintre beneficiarii locali (de exemplu, țărani, fermieri) și funcționarii guvernamentali este vital. Este ceea ce se numește, în termenii Școlii Bloomington, un sistem policentric de decizie care prezintă, în comparație cu sistemul de tip Leviathan (statul), avantaje nete, date de așa-numitele sisteme adaptative complexe.5

Inima sus!

 

Bibliografie

1Dragoș Paul Aligică (2003). Rethinking Institutional Analysis and Development: The Bloomington School. Dragoș Paul Aligică interviews Vincent Ostrom and Elinor Ostrom, Mercatus Publications, George Mason University, 2003, p. 1-5.

2Ibidem, p. 5-6.

3Ibidem, p. 8-9.

4Ibidem, p. 9-11.

5Ibidem,p. 11-13.

 

Aurelian-Petruş Plopeanu este cercetător CS II dr. habil. și director al Departamentului de Ştiinţe Socio-Umane din cadrul Institutului de Cercetări Interdisciplinare, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi cadru didactic asociat al Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii