Cu venituri cumulate de 14.000 de euro pe lună în 2018 (salariu, indemnizaţii, pensie specială, chirii, drepturi de proprietate intelectuală), Tudorel Toader mai are o singură grijă: să nu-şi piardă titlurile. Ultima spaimă a rectorului ieşean, zvonul că i-ar putea fi retrasă calitatea de membru al Comisiei de la Veneţia, l-a împins la un gest disperat. A transmis o scrisoare eminenţilor jurişti europeni în care pozează în apărătorul statului de drept în cea mai infamă perioadă pentru justiţia din România, după epoca Adrian Năstase. (Ca o paranteză, ar fi interesant de aflat dacă există vreun membru al Comisiei de la Veneţia cu venituri lunare mai mari de 14.000 de euro.) În epistola postată pe Facebook, profesorul aminteşte că a refuzat să promoveze OUG privind aministia şi graţierea, respectiv, OUG pentru modificarea codurilor penale. Toader susţine că proiectele la legile justiţiei au fost modificate substanţial în Parlament, iar legea recursului compensatoriu a moştenit-o de la guvernul tehnocrat, ba mai mult, a dat aviz negativ proiectului amendat flagrant de legislativ. Emoţionant...

Ce a uitat să le transmită fostul ministru viitorilor foşti colegi. Spre exemplu, că în cei doi ani şi ceva de mandat, nu a exprimat un singur mesaj public tranşant împotriva atacului declanşat de PSD la adresa Justiţiei. Din contră, fostul ministru devenise invitat permanent la „Sinteza Zilei”, emisiune finanţată de un condamnat penal, eliberat condiţionat fără să achite prejudiciul cauzat statului. Iar în talk-show-ul respectiv discursul ministrului era în totală contradicţie cu luările de poziţie amintite în scrisoare. La acea vreme, Toader îi cânta în strună lui Gâdea pe tema „abuzurilor” din justiţie, critica activitatea magistraţilor, lua apărarea puşcăriaşilor. În paralel, cauţiona în Parlamentul European, din dreapta Vioricăi Dăncilă, politicile din justiţie impuse de majoritatea PSD-ALDE. În Consiliul Superior al Magistraturii avea poziţii conciliante cu membrii favorabili reformei Iordache, şi contrare magistraţilor care criticau dispoziţiile incriminate. Să presupunem că opinia publică era manipulată şi-i cerea din ignoranţă demisia. Cum se face că asociaţii respectabile ale magistraţilor îl arătau tot pe el cu degetul drept „cap al răutăţilor”?

Să revenim la puşcăriaşi. E drept că ministerul pe care îl conducea a dat aviz negativ recursului compensatoriu. Dar atât. Când rapoartele interne – mai mult, bunul simţ - îţi arată că vor fi eliberaţi din închisoare înainte de termen mii de infractori periculoşi, predispuşi la recidivă, tu, ministru al Justiţiei, te „revolţi” cu un banal aviz negativ, cu rol decorativ în procesul de legiferare? Proiectul avea însăilate toate firele unei bombe cu ceas. Un ministru al Justiţiei decent, nu bun, l-ar fi contracarat cu demisia pe masă. De unde atât? Toader nici n-a vociferat împotriva legii. Că a fost laşitate, complicitate morală sau instigare, să-i lăsăm pe viitorii foşti colegi de la Veneţia să se pronunţe.

Tudorel Toader omite să amintească în scrisoare şi despre revocarea Codruţei Kovesi de la şefia DNA. Cum de el, doctor în drept penal, a considerat un procuror „incapabil” să conducă anti-corupţia în România, iar colegii europeni, experţi în drept penal, îi oferă aceluiaşi procuror, magna cum laude, şefia Parchetului UE. De unde discrepanţa majoră dintre „ievaluarea” lui şi evaluarea colegilor europeni. Nu explică nici de ce în „rechizitoriul” Codruţei Kovesi apar 20 de capete de acuzare, la fel ca în documentul prin care a cerut revocarea lui Augustin Lazăr. Probabilitatea ca un şef al DNA să comită acelaşi număr de greşeli majore ca şeful Parchetului General este infimă. S-a jucat Toader cu actele de acuzare, a vrut s-o facă pe-a interesantul, s-a crezut personaj de film? În toate cazurile, a dat dovadă de neseriozitate, şi-a tratat funcţia cu dispreţ.

„Îmi asum tot ceea ce am făcut sau nu am făcut eu în domeniul justiţiei, reafirmând faptul că nu îmi asum nimic din ceea ce au făcut sau nu au făcut alţii”, subliniază Toader în epistolă. De aici şi lipsa lui credibilitate. De când a plecat de la ministerul Justiţiei nu şi-a asumat un sfert de eroare în propriul mandat. S-a auto-evaluat fără acele nuanţe critice care l-ar fi făcut să pară uman, să invoce dreptul la iertare: „aici poate trebuie să acţionez diferit”, „aici l-am dus pe Dragnea cu zăhărelul”, „aici n-am avut curaj să mă opun”, „aici am fost şantajat de centrele de reflecţie”, „aici am fost mârşav, dar îmi cer scuze”.