"Migraţia de personal a devenit un element comun al zilelor noastre, mai ales în cadrul domeniilor de lucru competitive pe piaţa muncii. De ce aleg unii candidaţi să părăsească companiile pentru care lucrează? Este aceasta o problemă a candidaţilor sau doar o fugă determinată de politicile insuficiente de retenţie a personalului? Toate acestea sunt întrebări pertinente, iar piaţa muncii din România încearcă să se adapteze la noile realităţi prin dezvoltarea unor politici ţintite."

Alina Grigoraş

Este foarte bine cunoscut faptul că cei mai mulţi oameni nu vin la serviciu doar pentru a-şi încasa salariul la final de lună. Pe lângă aspectul financiar, oamenii caută la un loc de muncă posibili­ta­tea de a se dezvolta pro­fe­sio­nal, recunoaşterea me­ri­te­lor din partea colegilor şi superiorilor, apar­tenenţa la o e­chipă şi atmosfera de lucru. Banii trebuie să asi­gu­re o viaţă de­centă, dar pentru per­for­man­ţă este nevoie de mo­tivaţie corespunzătoare! Stra­te­giile de motivare şi retenţie a per­­sonalului din cadrul or­gani­za­ţiilor sunt concentrate în două di­­rec­ţii majore: motivarea finan­cia­ră şi cea non-finan­ciară.

Prima direcţie se oglin­deş­te în structura financiară a unei com­panii prin salarii, bo­nu­suri, prime, sporuri, comisi­oa­ne, tichete (de masă, cadou, cre­şă, vacanţă etc.), mai rar di­vi­dende. Banii pot ajuta unii sa­lariaţi să nu devină de­moti­vaţi, dar nu îi ajută neapărat să devină mai motivaţi.

Angajaţii îşi pot judeca propriul succes sau eşec în cadrul unei companii în funcţie de mă­rimea salariului cu care sunt recompensaţi la final de lu­nă. Po­tri­vit unor studii recente, 75% din salariaţi uită după primele 30 zile valoarea bonusurilor sau a primelor în bani încasate, iar pes­te 85% îşi cheltuie întreg sa­la­riul de la o lună la alta, ceea ce fa­ce ca nemulţumirea lor să se îndrepte tot către angajator, care nu îi plăteşte suficient de bine. Da­că partea financiară este singura care îl motivează pe salariat să rămână în companie, atunci când va apărea o ofertă finan­ciară mai bună acesta va părăsi firma fără nici o remuşcare, lucru care duce de cele mai multe ori la dezechilibre în cadrul echipelor.

Nu există reţete universale ca să ai angajaţi fericiţi

Motivarea non-financiară nu pre­­supune acordarea directă de bani salariaţilor. Este o formă de motivare care aduce mai multe avantaje în cadrul unei companii, cu condiţia să fie pusă în practică co­respunzător. Printre strategiile de motivare non-financiară care pot fi implementate în cadrul business-urilor putem aduce în dis­cuţie petrecerile organizate pentru sărbătorirea unor reuşite pro­fesionale, excursiile realizate cu membrii echipei şi familiile a­cestora, diplome sau obiecte perso­nalizate care să evidenţieze sa­lariaţii cu rezultate bune, com­pe­tiţiile interne pe diverse teme, discuţii motivaţionale între lide­rul echipei şi membrii acesteia, email-uri de recunoaştere şi mul­­ţumire, cărţi de perfecţio­na­re profesională sau comunicare, implicarea angajaţilor în luarea anumitor decizii pentru companie etc.  Există o multitudine de stra­tegii de motivare non-fi­nan­ciară, iar reuşita acestora depinde de o serie de factori pe care managerii trebuie să îi aibă în vedere. Cel mai important este alegerea momentului optim de aplicare, ceea ce va duce în final la  angajaţi motivaţi, o atmosferă de lucru plă­cută şi un moral ridicat al echipei.

Indiferent de strategiile de mo­tivare adoptate în cadrul unei companii, salariaţii trebuie să fie conştienţi că în paralel există şi un sistem de sancţionare, iar între motivare şi sancţionare trebuie să existe un echilibru permanent. Nu există reţete universale de motivare a salariaţilor, totul ţine de companie, de abilitatea managerilor de a-şi îndruma cu succes salariaţii către atingerea obiectivelor.

Alina Grigoraş, Manager de Resurse Umane în cadrul grupului AVISSO, cu peste 10 ani de experienţă în domeniu
 

DICTIONAR: Munca la negru

Oana Andronic

„Munca la negru”, cunoscută şi ca „muncă nedeclarată”, reprezintă activitatea desfăşurată de o persoană pentru şi sub autoritatea unui angajator persoană fizică sau juridică fără întocmirea formelor legale, respectiv fără întocmirea contractului individual de muncă, precum şi neremunerarea pe baza unui stat de plată. Această formă de muncă nu este evidenţiată scriptic, nu este fiscalizată, protejată, asigurată sau asistată social.

Conform unor studii de specialitate, aproximativ jumătate din locurile de muncă din România nu sunt incluse în legislaţia muncii, iar an­gajaţii nu au dreptul la protecţie socială sau la alte beneficii. Munca nedeclarată este favorizată în toate sectoarele economiei în care se ma­nipulează bani în numerar, cele mai predispuse sectoare fiind cele cele ale construcţiilor, prestărilor de servicii, comerţului, agriculturii şi exploatărilor forestiere.

În Codul Muncii sunt prevăzute sancţiuni contravenţionale pentru angajaţii care prestează muncă fără semnarea unui contract cu amendă între 500 şi 1.000 lei. Angajatorii riscă, la rându-le, amenzi între 1.500 şi 3.000 lei dacă fac angajări fără a ţine o evidenţă a normei de lucru prin întocmirea pontajului şi fără acte justificative care să ateste starea de sănătate a angajatului (certificat medical). Tot Codul Muncii prevede şi răspunderea penală a angajatorului. Astfel, se aplică sancţionarea cu închisoarea de la unul până la doi ani sau amendă penală pentru primi­rea la muncă a mai mult de 5 persoane fără încheierea unui contract individual de muncă. Refuzul repetat de a permite accesul în spaţiul unităţii a inspectorilor de muncă sau refuzul de a pune la dispoziţie documentele solicitate se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la un an sau amendă penală.

Pentru combaterea fenomenului muncii la negru, Inspecţia muncii, împreună cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală desfăşoară campanii periodice la nivelul contribuabililor care prezintă risc în ceea ce priveşte evaziunea în domeniul contribuţiilor sociale, de sănătate şi a impozitului pe venit.

Oana Andronic, economist în cadrul AVISSO