Ce vor rușii de la noi

Discutam zilele trecute cu un prieten bun despre ce ne așteptăm să se întâmple în 2025 și, dintr-una în alta, am ajuns la concluzia că „a vrea” este un verb foarte interesant, care mai degrabă sugerează o lipsă decât o putere reală. „A vrea” nu înseamnă neapărat „a putea” sau „a avea”, pentru că vorbim despre un verb al dorinței, și nu al împlinirii. Filozofic vorbind, dorința este adesea asociată cu lipsa: „vreau să fiu fericit” recunoaște implicit faptul că în prezent nu ești fericit. Psihologic, „a vrea” poate fi interpretat ca o expresie a nevoilor nesatisfăcute („vreau o relație mai bună” trădează o lipsă de satisfacție în relațiile existente) în timp ce, din perspectivă lingvistică, „a vrea” presupune orientarea către viitor sau către o realitate care încă nu s-a materializat (nimeni nu spune „vreau aer” atât timp cât aerul este prezent și abundent). Una peste alta, vorbind noi așa, am ajuns la concluzia că „a vrea” poate fi privit ca o reflectare a naturii umane însetate de mai mult, și mai mult, tot mai mult, fiecare dorință satisfăcând temporar o lipsă, dar deschizând apoi calea către alte năzuințe.

Așadar, în acest context, era inevitabil să nu ajungem și la întrebarea: ce vor, domnule, rușii ăștia de la România și Republica Moldova?

Războiul din Ucraina și tensiunile crescânde din regiunea noastră au readus în prim-plan o întrebare care planează asupra politicii externe ruse încă din perioada sovietică: ce vor rușii de la țările din vecinătatea lor, în special de la România și Republica Moldova? Într-o lume în care granițele se redeschid în mintea liderilor autoritari, iar influența geopolitică este reinterpretată prin conflict, răspunsurile devin din ce în ce mai clare, dar și mai alarmante.

Pentru Rusia, Republica Moldova nu este doar o fostă mică republică sovietică, ci o pârghie geopolitică esențială. Controlul asupra Chișinăului și menținerea unei instabilități politice pot oferi Kremlinului un instrument de influență asupra Ucrainei și o modalitate de a frâna extinderea Uniunii Europene și NATO spre Est.

Instrumentele utilizate? Diversiunea politică, infiltrarea economică și propagarea narativelor care alimentează diviziunile interne. Susținerea regimului separatist din Transnistria este o pârghie esențială pentru Moscova, această regiune (practic un avanpost rusesc) fiind folosită pentru a menține Moldova captivă într-o zonă gri, ocolită de siguranța oferită de Vest, dar incapabilă să își găsească o direcție stabilă.

Dar nu doar Transnistria este o armă. Rusia mizează și pe nemulțumirile sociale, exploatând inegalitățile economice și frustrările cetățenilor. În contextul electoral, partidele pro-ruse își reîncălzesc vechiul discurs antieuropean, iar Rusia își intensifică influența mediatică pentru a promova mesaje de frică și nesiguranță. Este o strategie subtilă de „a vrea” să pară că Moldova își dorește singură întoarcerea spre Est, când, de fapt, este manipulată spre această alegere.

În cazul nostru, al României, lucrurile sunt mai complexe. Pentru Rusia, România reprezintă un obstacol geopolitic, dar și un potențial pericol. Faptul că România este membră NATO și UE o plasează în tabăra „inamicului”, mai ales în contextul amplasării scutului antirachetă de la Deveselu. În mentalitatea Kremlinului, acest scut este mai mult decât o infrastructură defensivă – este o amenințare directă la hegemonia Rusiei în regiune.

Mai mult, România joacă un rol cheie în susținerea Republicii Moldova pe drumul său european. Din punctul de vedere al Rusiei, relația specială dintre cele două maluri ale Prutului este o provocare directă la influența Moscovei în regiune. Fiecare investiție românească în Moldova, fie că vorbim de educație, infrastructură sau energie, este privită de Moscova ca o subminare a intereselor rusești.

O altă miză strategică este Marea Neagră. Rusia și-o dorește ca un lac propriu, dominat de flota sa militară, iar prezența NATO în România încurcă planurile Kremlinului. Nu întâmplător, fostul președinte Traian Băsescu declara în 2005, într-o vizită în SUA, că „Marea Neagră nu trebuie să rămână un lac rusesc” – o frază care, la 20 de ani distanță, rămâne la fel de actuală.

Ceea ce vor rușii de la România și Republica Moldova nu este un secret. Obiectivul Kremlinului nu este o invazie militară clasică, ci menținerea unei stări de vulnerabilitate în România și Moldova prin tactici hibride:

1. Rusia vrea să ne sufoce cu propagandă și dezinformare: Kremlinul utilizează mass-media și rețelele sociale pentru a promova narative care să divizeze societățile din România și Moldova. Mesaje precum „Occidentul vrea să colonizeze Moldova” sau „România își pierde suveranitatea în fața NATO” sunt vehiculate constant pentru a semăna neîncredere.
2. Rusia vrea să ne submineze încrederea în democrație: prin sprijinirea unor partide extremiste și promovarea ideilor eurosceptice, Rusia încearcă să creeze instabilitate politică și socială. În Moldova acest lucru este vizibil de mai multă vreme, însă semnele – din păcate – deja există și în România.
3. Rusia vrea să ne controleze economic: în timp ce România și-a diversificat de multă vreme sursele de energie, Moldova abia acum, grație eforturilor premierului Recean, dă semne că poate rupe dependența față de gazul rusesc. Ani de zile, Kremlinul a folosit această capcană ca pe o bâtă politică, amenințându-i constant pe moldovenii de peste Prut cu întreruperi de la furnizarea gazului sau cu majorări halucinante de prețuri.
4. Rusia vrea să exploateze conflictele interne: în Republica Moldova, diviziunile etnice și culturale sunt exploatate pentru a alimenta conflicte între proeuropeni și pro-ruși. În România, accentul cade pe polarizarea politică și amplificarea tensiunilor sociale.

În concluzie, ne așteaptă o lungă luptă de uzură. Rusia nu vrea (și nici nu poate) să cucerească direct România sau Republica Moldova, dar își dorește să le mențină vulnerabile. Din punctul de vedere al lui Putin, Moldova trebuie să rămână blocată între Est și Vest, incapabilă să facă o alegere clară. România, pe de altă parte, trebuie să fie slăbită din interior, incapabilă să își exercite pe deplin rolul de pilon al stabilității regionale.

Aceasta este miza reală a dorinței rusești: nu dominarea directă, ci perpetuarea unei stări de nesiguranță care să ofere Kremlinului un avantaj strategic. Într-o astfel de ecuație, provocarea pentru România și Republica Moldova este să rămână vigilente, unite și ferme în direcția aleasă – un drum care, chiar dacă greu, este singurul care poate garanta un viitor stabil și sigur.

Publicitate și alte recomandări video