„Nu-i cu supărare“ ar spune unii. Măcar am rămas cu ceva! Am rămas cu vârâtul mâinii până la cot fiindcă, vorba-ceea, ne tragem din neamul celor cu apucături de şmecheri și, dacă se întâmplă să n-avem pe ce pune mâna, atunci mai degrabă ne furăm singuri căciula.
Gânditor în felul lui, omul din popor a băgat de seamă că sărăcia nu vine niciodată din prea multă minte. Și a mai observat el faptul că „la omul sărac nici boii nu trag“.

Deși intrați în comunitatea europeană, n-am putut scăpa însă de tarele noastre și iată-ne, ca de obicei, tot în vârful cozilor.
Din păcate, democrația dâmbovițeană şi guvernele de după ‘89 s-au dovedit… aceeași Mărie cu altă pălărie. În vreme ce alții se consolidau economic, noi ne străduiam, într-un gest mai mult decât condamnabil să aruncăm istoria la gunoi. Și, după tradiție, au răsărit ca de sub brazdă și „băieții deștepți“, desăvârșind opera de distrugere masivă a ceea ce cu siguranţă s-ar fi putut salva, salvare care astăzi ne-ar fi putut plasa în frunte.

Cu o coloană vertebrală mai mult decât mobilă ne-am scos pălăria în fața Înaltei Porţi de la Bruxelles şi a creditorilor de oriunde, gestul căpătând valențe de scuză impardonabilă ori de câte ori se lua şi se mai ia câte o măsură negândită. Și, slavă Domnului, nu ducem lipsă de acestea.

În agricultură, spre exemplu, oamenii reîmproprietăriți s-au trezit, cum s-ar spune, fără mâini și fără picioare. În lipsa unui oricât de modest inventar agricol, pământul a suspinat a neputință visând la vremurile rodnice de odinioară. Subvențiile, atât de necesare fermierilor, sunt la noi cu mult mai modeste în comparație cu alte state ale UE și în contratimp cu nevoile câmpului, într-o piață concurențială. Impozitele n-au întârziat însă, deşi încă nu s-a făcut suficient pentru organizarea agricultorilor.

Politicul a confiscat nu doar puterea, dar și știința de a face agricultură. Nu sunt bani… nu sunt niciodată bani pentru agricultură. Legea cercetării științifice, cea a camerelor agricole și câte altele au rămas … o literă moartă. Cel puţin până acum!
Mi se pare că am cam pierdut trenul lumii noi. Euroscepticismul de care se tem mai toți cunoscătorii fenomenelor sociale, la noi a devenit aerul pe care-l respirăm în fiecare zi. Și, când acestui marasm organizatoric și economic i se mai adaugă și vitregia vremurilor, atunci dispare însăși speranța pentru ziua de mâine.

Am amintit, am reamintit toate acestea gândind că poate cei „din capul trebii“, vor înţelege că trebuie să ne privim cu alţi ochi propriile interese.

A fi naţionalist, a-ți iubi țara şi neamul, nu-i o ruşine!

Ing.dr.ec Traian Dobre