Jacques Attali este unul dintre acei autori prolifici pe care nu vei putea să-i citești integral. Pentru că numai publicistica sa numără în jur de 1.000 articole doar în „L’Express“. Astăzi semnează în „Les Echos“. De asemenea, cărțile sale – în număr de 80 – s-au vândut în 9 milioane de exemplare, fiind traduse în 22 limbi. Desigur, există și variante mai comode: să-l urmărești pe Twitter.
Determinism, influență și fuziune
Istoriile alimentației a apărut la Fayard în 2019 și se bazează pe ideea rolului pivotal al alimentației și hranei în evoluția umanității. Structurat cronologic, volumul ilustrează – folosindu-se de cele mai vechi dovezi materiale și arheologice – felul în care ne-am procurat și preparat hrana până în zilele noastre, trăgând un semnal de alarmă: trebuie să ne schimbăm comportamentul alimentar dacă vrem să salvăm planeta.
Istoriile alimentației presupun inventarierea modurilor de producere a alimentelor, a artei punerii mesei, explicarea „bucătăriei moleculară“, dar și imaginarea unui răspuns la întrebarea „Cum să hrănești 9 miliarde de oameni?“, căci asta e cifra demografică spre care ne îndreptăm… Pentru a putea răspunde era și este nevoie de perspective multiple: culturale, economice, sociologice, demografice. Firește, volumul conține extrem de multă informație, atent aranjată și expusă astfel încât cititorul să rețină o multitudine de momente importante sau picante. De exemplu, celebra carte de bucate din 1590 a lui Bartolomeo Scappi, bucătar al papilor Pius al IV-lea și Pius al V-lea, în care acesta declară parmezanul drept „cea mai bună brânză din lume“. Astfel, acest tip de brânză s-a instalat în fruntea unui clasament neoficial al ingredientelor care definesc o „bucătărie națională“. De asemenea, terminologia și ea este inventariată: „gastronomie“ este un termen care ar fi fost creat de un anume Joseph Berchoux, în La Gastronomie, ou l’Homme des champs à table (1801). „Restaurant“ în secolul al XVIII-lea desemna o supă consistentă cu valoare tonică, servită din 1765 de Boulanger, un cafegiu din Paris, iar abia apoi locul unde supa era servită se va numi restaurant.
În contrapondere la ideea bucătăriilor naționale parcă, cititorului îi este amintită „revoluția venită din America“ – asimilarea de către europeni a unor alimente ca porumbul, cartoful, fasolea, ananasul, roșia, quinoa, curca, ardeiul, trestia de zahăr, ciocolata. În plus, cafeaua noastră de toate zilele (din qahwah sau kaffa) vine din Etiopia și Yemen, iar ceaiul din China, fiind introdus în Europa în secolul al XVI-lea de neguțătorii portughezi. Nașterea „bucătăriilor naționale“ este un proces târziu, când deja influențele și importurile deja erau atestate, căci primele cărți de bucate menționează împrumuturile și interpretările. Aceste amestecuri confirmă faptul că de fapt nimic nu există în stare pură: asiatic, arab, mexican, chilian, francez, balcanic, nordic, baltic – astăzi toate aceste etichete rămân niște convenții, dar au avantajul de a fi utilizate instrumental, categorial. Cu atât mai puțin termenul „fusion“ are acoperire reală, căci aproape tot ce punem pe masă astăzi este rezultatul fuziunilor de tot felul.
Construcția din Istoriile alimentației pleacă de la un context și o premisă clar decelate în Introducere: s-a cam uitat că „suntem mai ales determinați și de gust și de miros. S-a uitat și că nimic sexual, religios, social, politic tehnologic, geopolitic, ideologic, senzual, cultural nu se explică fără necesitatea pe care o au oamenii de a se hrăni și de a-și petrece timpul împreună ca s-o facă, precum și fără felul în care toată această activitate a fost ritualizată, organizată, ierarhizată. […] Această relație intensă, chiar cosmică, a oamenilor cu hrana se află în fapt la originea emergenței progresive a lui Homo sapiens, pornind de la specii animale anterioare. Ea se află apoi la sursa majorității mutațiilor majore ale speciei umane, de la apariția limbajului până la stăpânirea focului“. Și așa mai departe.
O formulă istorică: „schimbarea este posibilă“
Privind cu ochiul liber, toate par la locul lor, dar privite în ansamblu, istoriile alimentației nu ne indică decât un adevăr foarte simplu: omul, prin natura și activitățile lui, poate distruge mediul, natura, chiar planeta. Nu va face asta în mod obligatoriu, dar este una dintre posibilitățile cele mai ușor de intuit, în cheie evoluționistă…
Pur și simplu creșterea demografică va face imposibil modelul actual alimentar și va trebui să ne îndreptăm spre diversificare și multiplicare, spre remodelare și redirecționare a resurselor. Putem vedea că în jur de 10% din populația Marii Britanii este vegetariană, în timp ce în Italia și Germania 9% sunt vegetarieni, iar în Statele Unite 7%. Ideea de sănătate este subînțeleasă, apoi cea de echilibru, urmată de împărtășire și descoperire a celorlalți. Este mărturisită și argumentată aici o puternică credință a autorului: un model sustenabil al producției alimentare poate hrăni 9 miliarde de oameni.
Pentru aceasta, avem nevoie în primul rând de un set amplu de normative și legi cu privire la politicile de subvenționare, de utilizare a îngrășămintelor și tehnologiilor. Apoi câteva idei, fără a mai intra în detalii: altruismul alimentar ca regim alimentar individual („e de-ajuns să consumi ce e bun pentru ceilalți și pentru natură ca aceea să fie bun și pentru tine“), să mâncăm mult mai puțină carne („În fiecare an, aproape 60 de miliarde de animale sunt sacrificate, obținându-se 720 milioane de tone de carne“) și mult mai multe legume (nu este o idee fundamentată religios, ci în termeni de diminuare a consumului de apă, a îngrășămintelor, a emisiilor de gaze cu efect de seră), să mâncăm mult mai puțin zahăr, să mâncăm local, să mâncăm mai încet, să cunoaștem ceea ce mâncăm, adică să ne educăm, apoi să dezvoltăm o artă culinară pozitivă pentru o planetă pozitivă, să ne regăsim plăcerea de a vorbi și mânca împreună, și desigur să mâncăm mult mai puțin.
Volumul lui Attali este un amplu eseu calibrat istoricește, utilizând din plin și moștenirea Școlii Analelor, nu fără motiv autorul mulțumindu-i, printre alții, lui Fernand Braudel. Acesta este unul dintre aspectele cel mai vizibile al efortului autorului: sublinierea multiplelor feluri în care mâncatul și tot ce presupune comportamentul nostru culinar a structurat societățile umane.
Evident, Istoriile alimentației reprezintă o frescă a obiceiurilor alimentare și evoluțiilor care au marcat felul nostru de a ne raporta la hrană, și de asemenea dezvăluie puterea politică, economică și ideologică a industriei alimentare. Inclusiv legăturile mai puțin cunoscute sau necunoscute dintre hrană și conversație, între alimentație și putere, între ce mâncăm și geopolitică. Noul se naște numai din punerea laolaltă a cunoștințelor și amănuntelor, iar confruntarea „faptelor minuțioase“ conduce la nașterea unei istorii cu adevărat globale, singura istorie capabilă de a da sens viitorului, după Attali.
Jacques Attali, Istoriile alimentației: ce va să zică a mânca, traducere din limba franceză de Dan Petrescu, Polirom, 2020
Publicitate și alte recomandări video