„Da, da, face şi Zaharia. Pelincile Domnului la Crăciun, care prin părţile Vasluiului, de unde vin eu, se cheamă maşnice, cighir de culbeci, care se făcea în postul Sân-Petrului...” „D-apoi turtele cu julfă!, adaugă Măndiţa. Turtele ca turtele: din făină de grâu, nedospite, coapte pe vatră, spălate olecuţă cu apă nu numai de cenuşă şi de funingine, da' ca să fie molcuţe. Da' julfa! Turtele iestea se mânjeau cu julfă... Iii!, îţi sugeai degetele. Cât ai mânca, parcă tot ai mânca, deloc nu-ţi vine a zice „Mi-ajunge!”...

Gavril, Gică Onofrei şi Mitriţă Farfara, care-s mai tineri, ascultă cu gurile căscate. Şi Gică de colo zice: „Da' ce-i julfa, mătuşă Măndiţă, că eu, drept să spun, nu ştiu?” „Julfa se face din sămânţă de cânepă... Parcă o văd pe mămuţa! Lua o strachină plină cu vârv de sămânţă de cânepă din ştiubeiul de după ursoaica din pod. Mătura vatra c-o pană de gâscă şi punea sămânţa pe vatra înfierbântată, ca să se coacă. Asta pe mai îndesară, când dorm copiii, că altfel trebuie să ai mare grijă: îţi mănâncă toată sămânţa de pe vatră. A doua zi dimineaţa lua mama sămânţa din vatră şi o pune la chiuă. O bătea de câteva ori cu chilugul şi pe urmă se ducea afară s-o vânture bine de pleavă, de colb şi de cenuşă. Dacă nu adia vântul cum trebuie, mai sufla cu gura până rămânea doar firul sămânţei. Şi pe urmă iar fuga la chiuă şi dă-i şi chisază, şi dă-i şi chisază. Pe urmă deşărta sămânţa în sita deasă şi cernea. Ce-i rămânea punea iar la chiuă şi dă-i şi dă-i, până asuda săraca mămuţa. După ce termina, greul cel mare de-acuma începea. După ce cernea şi în sită nu mai rămânea nimica, vărsa tot în chiuă. Şi dă-i şi chisază, şi dă-i şi chisază! Pe urmă, după atâta muncă, băga mâna în chiuă şi simţea că sămânţa îi cleioasă la pipăit. Printre degete i se cocoloşea oloiul verde-gălbui. Atuncea cunoştea că sămânţa este destul de chisată. Pe urmă o scotea într-o strachină. Rădea şi chiua cu lingura bine. Făcea un foc bunişor, aşeza pirostriile şi încălzea apă într-un ceaun. Punea o trocuţă şi deasupra sita. Pe urmă răsturna sămânţa chisată în sită, pune apa caldă din ceaun şi mesteca cu o lingură. Freca şi mesteca aşa până ce în trocuţă curgea laptele care se zice „de buhai”. E-o zamă grosuţă şi albă, dulceagă şi grasă, izact ca laptele adevărat. Mămuţa ne dădea şi nouă, copiilor, să bem. Fiecare cât putea, că era de unde. Laptele de buhai care mai rămânea în trocuţă îl punea mama în ceaun la foc, da' să nu fiarbă. Şi din lapte se strânge încet pe deasupra un fel de brânză negrie-verzie-cenuşie, pe care mămuţa o adăvăsea cu lingura, adică o strângea încetul cu încetul, şi o punea în strachină. Asta era julfa. Şi cu julfa ungi turtele. Doamne, bune mai erau! Dar poţi face câte şi mai câte cu julfa. Poţi face vărzări, poţi face păsat cu julfă. M-aş apuca să fac julfă, da' nu am sămânţă de cânepă. Unde să mai găseşti?”

 „Da, multe nu mai sânt, zice Zaharia lu' Toader a Janei. Nici vărzări, d-apoi vărzare cu mere. Mai ţii minte minte, Măndiţo?”„Cum nu! Se mai făcea mălai cu cireşe, bob mestecat, geandră - toate de sec, nu de dulce.”„Geandră?”, face Mitriţă Farfara. „Iaca de asta chiar că n-am auzit. Ce-a mai fi?”„Să te tot întreci horpăind-o!”, zice Măndiţa. „Geandra se făcea în Postul Mare. Dinioară se făcea din făină de mei, dar pe vremea copilăriei mele se făcea şi din făină de păpuşoi. Iei un pumn de făină, pe care o moi cu apă. Pe urmă dai la o parte din mijlocul vetrei jăraticul, şperla şi toată cenuşa. Pe vatra curată aşterni două frunze late de hrean. Pe frunze răstorni făinuţa şi o tipăreşti olecuţă cu lingura. Deasupra pui o frunză-două de hrean şi peste ele tragi focul, aşa cum a fost, învălind binişor totul cu şperlă, jăratic şi câtă cenuşă găseşti pe sub hoarnă. După aceea moţăieşti cam un ceas, aşteptând să se coacă. Când crezi că s-a copt boţul cum se cuvine, îl scoţi, îl baţi între palme şi sufli să zboare cenuşa. Îl cureţi de frunze, azvârli arsura, când este, pe urmă îl bucătăţeşti, stropeşti cu apă şi... înşfăci lingura. Hai la mâncare! O mântui degrabă, de zici că n-o fost!”

 „Măndiţo, zice Zaharia, aici n-ai dreptate, că nu pui făina între frunze de hrean. O pui între foi de curechi.” „Ba nu, de hrean.” „Ba de curechi, că-s mai groase.” „Dă-mi pace capului! De hrean. Adica nu ştiu eu!?” „Nu mă nnebuni de cap: îs foi de curechi şi pace bună!” Mitriţă Farfara se bagă şi el în vorbă cu duhul blândeţii. „Moş Zaharia, fă bine şi nu mai lua lumea în coarne.” „Da-s de curechi, măi omule! Altfel nici nu poate să fie. De curechi şi gata!” „Ba de hrean!” „Măi Zaharie, eşti turbat? Ce ai?” „Dacă-s de curechi, îs de curechi. Eu nu mi-am pierdut minţile.” Când aude de pierdut minţile, Măndiţei îi sare muştarul: „Uite ce-i!, i-o trânteşte. Nici eu n-am scârţâit uşa niciodată pe la casele altora.” Că Zaharia ista asta făcuse: O lăsase pe Rusanda lui şi pe urmă tot o umblat pe la vadane. Zaharia atuncea: „Vasăzică aşa?!” „Aşa!”, îi zice Măndiţa tot încontrată.

Atuncea Zaharia sare ca o ţarcă de la masă, stupeşte pe podele, îşi îndeasă căciula-n cap şi pleacă. Uite aşa nacaz ne-o făcut! Barem să fi zis „bună sara” la cineva sau măcar să fi dat din cap. Ţi-ai găsit! O ieşit afară, o trântit poarta şi dus o fost! Ducă-se! N-am eu nevoie de aşa oaspete.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist