Documentul prezentat aici este stenograma discuţiei purtate între Richard Nixon, preşedintele Statelor Unite ale Americii şi Nicolae Ceauşescu, preşedintele Republicii Socialiste România, în prezenţa lui Henry Kissinger şi a colonelului Burbec din partea americană şi a lui Ion Gheorghe Maurer împreună cu Sergiu Celac, translatorul din partea română. Întrevederea a avut loc la Bucureşti, la 3 august 1969, cu ocazia primei vizite a unui preşedinte american în România comunistă. Stenograma, codificată TOP SECRET/ SENSITIVE/ NODIS, a fost declasificată la 29 noiembrie 2001 şi se află la Arhivele de Securitate Naţională, în Washington D.C., cu cota EO 12958, putând fi consultată fără restricţii. O copie a acestui document ne-a fost oferită de doamna Meredith Fuchs, consilier coordonator la The National Security Archive ¹ căreia îi mulţumesc şi pe această cale şi dedicam acest text lui „Mister H”², profesorul american de la Colegiul „Mihai Eminescu”, care făcea atunci, dezinteresat, treaba pe care trebuia să o facă şcoala românească învăţându-i pe cei tineri să judece cu capul lor istoria recentă şi prezentul în care trăiesc, dincolo de clişee şi de minciunile propagandei comuniste, remanente încă în mentalul nostru colectiv. (Traducerea, prezentarea şi notele îmi aparţin).

Ceauşescu: Vă ascult, domnule preşedinte, pentru că, în conformitate cu discuţia noastră de ieri, aveţi ceva să-mi spuneţi despre Vietnam³.

Nixon: În primul rând, apreciez foarte mult rolul jucat de domnul prim-ministru [Ion Gheoghe Maurer, n.n.], în 1967⁴, în încercarea de a deschide canale de comunicare în vederea rezolvării problemei Vietnamului. Nu făceam parte din guvern în acel moment, dar am fost informat despre aceste lucruri. Demersul a fost responsabil şi ne-a fost de ajutor. Aşa cum recunoşteam, încă din 1967, problema Vietnamului este foarte complicată. Trebuie să fim de acord că [în acest război] nici o parte nu poate fi victorioasă sau înfrântă. Unii cred că Hanoiul şi Viet Congul⁵ ar trebui să preia puterea, iar Statele Unite ar trebui să plece din Vietnam. O spun fără sfială, Statele Unite nu pot face asta; nu e numai o chestiune de onoare naţională. Lăsând emoţia deoparte, Statele Unite au mobilizat peste 500.000 de soldaţi, înregistrând pierderi în acest război de peste 35.000 de morţi şi 200.000 de răniţi. Să ne retragem lăsând puterea în mâinile Hanoiului ar fi o înfrângere şi asta, ca preşedinte al Statelor Unite, nu pot lăsa să se întâmple. Putem avea opinii diferite despre cum ar fi trebuit să intrăm în acest război sau despre felul în care operaţiunile militare au fost conduse. Realitatea este însă că ne aflăm acum în acest punct şi că suntem siliţi să găsim o rezolvare.

Nu ne putem retrage fără să le dăm sud-vietnamezilor posibilitatea de a decide asupra viitorului lor. Hanoiul afirmă că că Thieu⁶ ar trebui să plece şi că un guvern favorabil păcii ar trebui să îi ia locul. Nu putem accepta aşa ceva. Dumneavoastră, domnule preşedinte, sugeraţi că răspunsul ar putea fi găsit într-un guvern de coaliţie. Aşa ceva nu ar putea fi acceptat dacă acest guvern va fi impus fără să i se dea poporului sud-vietnamez şansa să decidă asupra lui.

V-am spus ceea ce nu putem face cu nici un chip şi la ce ţinem foarte mult. Totuşi, nu ţinem neapărat la:

- înfrângerea Hanoiului

- retragerea Hanoiului fără a i se permite să solicite sprijinul poporului sud-vietnamez.

Iată ceea ce am făcut până acum:

- am oprit bombardarea Vietnamului de Nord,

- am retras deja 25.000 de oameni din trupele combatante şi o suplimentare va fi anunţată la sfârşitul acestei luni,

- ne-am oferit să ne retragem în decursul unui an întreg efectivul dacă şi Vietnamul de Nord face acelaşi lucru,

- am propus ca viitorul Vietnamului de Sud să fie determinat prin alegeri libere, supervizate internaţional. Preşedintele Thieu a fost de acord ca Viet Congul să fie reprezentat în această comisie internaţională de supervizare a alegerilor şi sunt de acord cu el.

Observatorii internaţionali vor avea prilejul să vadă că toate grupările politice din ţară, inclusiv Viet Congul, vor putea participa la alegeri şi dacă vor fi aleşi de popor vor realiza cabinetul. Şi nu ne-am propus să ne oprim aici. Am spus, pe 14 mai, că suntem deschişi faţă de orice sugestie a Vietnamului de Nord cu condiţia ca să facă propuneri concrete. Dacă nu sunt de acord cu propunerile făcute de mine ar putea face sugestii. Iată poziţia noastră: am oprit bombardamentele, ne-am oferit să negociem cu seriozitate, vom retrage şi mai multe trupe, am propus alegeri în care Viet Congul să aibe şanse egale. Nu am primit încă nici un semn că Hanoiul doreşte negocieri serioase. E adevărat că ei au avansat un program în 10 puncte, dar nu fac decât să ceară Statelor Unite să accepte înfrângerea. Asta nu o vom face. Sunt preocupat de rapoartele de la Paris care arată că liderii nord-vietnamezi au ajuns la concluzia că cea mai bună tactică este să continue discuţiile sterile la Paris în timp ce ei nu încetează lupta în Vietnam, gândindu-se că opinia publică ne va forţa să capitulăm si părăsim zona. Niciodată nu am făcut ameninţări voalate; spun doar că nu vom continua la nesfârşit să avem câte 200 de morţi pe săptămână fără nici un progres la negocierile de la Paris. Pe 1 noiembrie anul curent - la un an după ce am încetat bombardamentele, după retrageri de trupe şi oferte rezonabile de negocieri de pace - vom fi nevoiţi să ne re-evaluăm politica.

Daţi-mi voie să limpezesc un lucru în ceea ce priveşte Vietnamul de Nord. Nu-i urăsc pe nord-vietnamezi. Deşi dezaprob acţiunile guvernului lor, le admir curajul şi hotărârea de a se sacrifica. Noi vrem o şansă egală pentru ambele tabere; vrem justiţie şi pace pentru amândouă. Ce avem nevoie de la ei este doar un răspuns clar, de acceptare sau de respingere. Nimic nu este mai important pentru mine decât să încheiem acest război pe o bază corectă. Asta va face posibile multitudinea de acţiuni româno-americane despre care am vorbit deja, va face posibile relaţiile americano-chineze şi va ajuta la îmbunătăţirea relaţiilor cu Uniunea Sovietică. Toate sunt posibile.

Vreau pacea, dar nu voi accepta niciodată înfrângerea şi nici nu voi lăsa Statele Unite să fie umilite de Hanoi. Ce ar putea fi de folos aici ar fi deschiderea unui alt canal de comunicare. [Folosiţi orice sprijin pentru asta]⁷

Domnule preşedinte, aţi lăsat să se înţeleagă ieri că ei [nord-vietnamezii, n.n.] ar dori o pace în termeni rezonabili. Nu am avut nici un fel de semnalare a acestui lucru. Aceasta este problema noastră. Dr. Kissinger a purtat negocieri cu nord-vietnamezii în timpul administraţiei Johnson⁸. Poate că vrea să mai adauge ceva. Dacă am putea găsi un răspuns ar fi o spărtură prin care am putea găsi calea pentru pacea lumii. (Continuare în ediţia din 25 martie a Ziarul de Iaşi)

¹ The National Security Archive este o organizaţie neguvernamentală, cu un institut de cercetare şi o bibliotecă situate în cadrul Universităţii „George Washington” din capitala americană, care colectează şi publică documentele declasificate în conformitate cu „U.S. Freedom and Information Act”.

² Pentru cetăţenii vigilenţi, pe numele său adevărat Dean Robert Huffstetler

³ La data vizitei, Nixon încerca găsirea unei soluţii pentru a finaliza conflictul americano-vietnamez care generase, în 1968, ample mişcări de protest în America şi care se prefigura a fi un dezastru militar şi mediatic pentru SUA. Războiul din Vietnam (1964-1973) a fost rezultatul politicii americane de stăvilire a expansiunii comunismului în Asia de Sud-Est - temă considerată vitală pentru securitatea americană în Pacific de toate administraţiile, indiferent de partid (Eisenhower, Kennedy, Johnson şi Nixon). Implicarea în război era rezultatul „Teoriei dominoului” care prevedea că preluarea de către comunişti a unui singur stat din zonă va genera căderea tuturor celorlalte în mâinile adversarilor ideologici. Victoria lui Ho şi Min a făcut ca Vietnamul să devină o ameninţare clară astfel încât el a fost divizat, ca urmare a acordurilor de la Geneva, în 1954, în Nord (comunist) şi Sud (sub protecţie americană) în funcţie de paralela 17. Deşi astăzi, privind retrospectiv, se ştie bunăoară că nici China, nici Uniunea Sovietică nu aveau cum să intervină în conflictul din zonă, supraprecierea rolului strategic jucat de Indochina - considerată miza de stabilitate şi securitate americană din Pacific - au atras Statele Unite în cel mai incomod şi impopular conflict din istoria sa postbelică. Şi Nixon şi Kissinger au fost la curent cu toate încercările de negociere purtate încă înainte de a câştiga alegerile, ei activând în acest domeniu şi atunci când erau în opoziţie.

⁴ Ion Gheorghe Maurer conducea, de regulă, delegaţiile externe româneşti şi asuma contactele strategice ale României încă din timpul lui Georghiu-Dej. El a avut contacte directe, între alţii, cu Hruşciov, cu Mao, cu Tito, cu Brejnev etc. După cum arată Lavinia Betea, în primii ani Ceauşescu nu intervenea direct în chestiunile de politică externă care erau dirijate mai mult de Maurer şi aplicate de Corneliu Mănescu. În cadrul „relaţiilor frăţeşti” cu Partidul Comunist Vietnamez, condus de Ho şi Min, a folosit aceste contacte în vederea unor posibile medieri cu americanii, Maurer considerându-se artizanul „deschiderii către vest” a României.

⁵ Mişcarea de gherilă comunistă implantată, în 1957, de autorităţile comuniste ale Vietnamului de Nord în Vietnamul de Sud cu misiunea de a lupta împotriva guvernului proamerican.

⁶ Nguen Van Thieu, devenit, în 1967, preşedintele Vietnamuli de Sud, conducea guvernul proamerican de la Saigon.

⁷ Notă şi subliniere adăugate ulterior de Kissinger pe dactilogramă

⁸ În vara anului 1967 Henry Kissinger a fost contactat la o conferinţă internaţională consacrată dezarmării nucleare („Conferinţele Pugwash”) de Raymond Aubrac, funcţionar francez la Organizaţia Mondială a Sănătăţii, şi de Herbert Marcovitch, om de ştiinţă american, activist al Mişcării pentru Pace, ambii prieteni cu Ho şi Min, care s-au oferit să intermedieze negocieri neoficiale cu acesta. Kissinger, deşi în opoziţie, a anunţat administraţia Johnson iniţiind o serie de complicate contacte prin diverşi interpuşi. Negocierile nu au dus la nimic, însă administraţia Johnson, în încercarea de a media conflictul, a redactat, la 27 septembrie 1967, ceea ce s-a numit „Formula San-Antonio” care propunea oprirea unilaterală a bombardamentelor cu condiţia ca Vietnamul de Nord să nu profite de această încetare a focului şi să se aşeze la masa tratativelor.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor