Formula „creaţie organizatoric-artistică” este deplin valabilă pentru că, se ştie, talentul, vocaţia de organizator ale unei persoane sau ale unui grup constituie baza ce susţine performanţa artistică. După ce vor trece ani de la încheierea activităţii ca director general al Festivalului Internaţional „George Enescu” voi păstra amintirea respectuoasă a muncii, eforturilor, pasiunii lui Mihai Constantinescu pentru ca evenimentul desfăşurat odată la doi ani în România timp de o lună să nu-şi piardă statutul de eveniment. Sigur, o construcţie organizatoric-artistică de amploarea, diversitatea şi importanţa Festivalului „George Enescu” nu poate fi creaţia unei singure persoane, dar modul cum imaginează proiectul grandios, cum aşază la locul lui fiecare detaliu, cum îşi argumentează ideile şi iniţiativele spre a convinge forurile de decizie, colaboratorii apropiaţi să contribuie la înălţarea edificiului - toate acestea sunt apanajul „şefului de echipă”. Voi exemplifica doar cu seria concertelor nocturne din ediţia 2019, când au putut fi ascultate în premieră românească mai multe opere ale lui Georg Friedrich Händel. Mai multe decât au fost programate vreodată în sălile noastre. Încă un exemplu de acţiuni originale fiind recitalurile susţinute de pianiştii Jacques Loussier şi Lucian Ban, doi jazzmen cu ideologii stilistice diferite, însă legaţi de tradiţiile clasice şi moderne ale muzicii academice prin experienţele, prin succesele creaţiilor personale inspirate din partiturile unor Bach şi Enescu.

Aş menţiona eforturile compozitorului şi profesorului Adrian Pop spre menţinerea Festivalului „Cluj Modern” la cotele performanţei de nivel european, asemenea compozitorului şi profesorului Dan Dediu, mult implicat în înfăptuirea altui festival de prestigiu, „Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi”, asemenea organizatorului pasionat şi experimentat Marius Giura, care face posibilă perpetuarea Festivalului anual de jazz de la Gărâna, tot la standarde „ca afară”. Sunt trei evenimente dintr-o serie mai lungă.

Alt exemplu ce îşi merită locul în atenţia publicului şi a specialiştilor este ediţia în două volume „Noi istorii ale muzicii româneşti” (2020), mult necesară în condiţiile de astăzi spre cunoaşterea necenzurată a evoluţiei artei sonore culte şi de divertisment în ţara noastră. Iniţiativa coordonatorilor colectivului de cercetători, Valentina Sandu Dediu şi Nicolae Gheorghiţă, nu mai trebuie argumentată, iar varianta în limba engleză şi ediţia a II-a în limba română, aflate în pregătire, vor constitui noi surse importante de studiu.

Pentru că am ajuns la documentul menit să reziste timpului (text, înregistrare audio-video), se cuvine atras atenţia asupra unui patrimoniu muzical imens căruia, din păcate, în prezent nu i se acordă atenţie. Numai câteva exemple pot fi reeditările ce îşi reclamă urgenţa după foarte mulţi ani de la prima apariţie (de pildă, volumul lui Mihai Rădulescu „Violonistica enesciană”, 1971, publicistica lui Mihail Jora) sau monografiile datorate unor compozitori importanţi. Monumentalul volum despre Paul Constantinescu, publicat de Vasile Tomescu în 1967, se cere urmat de studiul unui muzicolog avantajat astăzi de libertatea cuvântului. Mulţi autori şi interpreţi români ar trebui să devină subiecte ale producţiilor muzicologice şi publicistice pentru că au marcat epoci importante din istoria muzicii româneşti şi europene. Exemple sunt numeroase - îi numesc doar pe Octavian Nemescu şi Costin Miereanu, nume sonore ale avangardei muzicale din a doua jumătate a secolului XX.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor

Articolul face parte din seria „Oameni şi istorie - portrete din vremurile de acum”,
tema de meditaţie propusă de redacţie colaboratorilor de la pagina de Opinii, la sfârşitul anului 2022.