Caută 
1 MIN
N-am stat niciodată de vorbă cu Marin Preda, deşi s-ar fi ivit posibilitatea, în trecerile mele, fulgurante, pe la casieria Fondului Literar, situată în… holul Editurii „Cartea Românească”. N-am avut şansa ca, măcar, cât adăstam acolo, „monşerul” să traverseze „rotonda”, spre/ din biroul directorial… Regretul de a nu-l fi văzut viu – decât în diverse emisiuni tv – s-a supradimensionat când a venit vestea morţii sale neverosimile.
Se-ntâmplă că, pe anumiţi oameni, apropiaţi, iubiţi, preţuiţi, îi credem nemuritori, cu atât mai mare fiind şocul „trecerii” lor fizice. Pe 21 mai 1980 eram în Bucureşti dar, chiar la ora înmormântării lui Preda, urcam într-un avion care mă ducea în (atunci) Cehoslovacia, la un festival de poezie. Pe aeroportul din Praga, primele întrebări pe care mi le-a pus Eva Strebingerova, translatora, au fost: „Ce mai e prin Bucureşti? Ce fac scriitorii?” „Tocmai l-au înmormântat pe Preda”, i-am spus. Traducătoarea – o fină cunoscătoare a literaturii române, cu stagii periodice la noi – a început să plângă. Aşa încât, cam la aceeaşi oră, Marin Preda era plâns la Bucureşti şi la Praga.
Cărţile lui m-au însoţit, aşa zicând, de la tinereţe pân’la bătrâneţe. Din adolescenţă chiar, primele lui nuvele, sau romanul Moromeţii, citindu-le când aveam 14-15 ani… Nu-mi trecea prin cap, n-aveam idee că Întâlnirea din pământuri sau Desfăşurarea sunt „teziste”, chestie valabilă şi pentru (ne)sadovenianul Mitrea Cocor şi-atâtea alte opere realist-socialiste… Noi (eu), în toate acele scrieri – de la şolohovianul Pământ desţelenit la vemgalanul Bărăgan, urmăream acţiunea (sărind, copilăreşte, peste „descrieri”), confruntările dure între personaje şi mai ales, şi mai ales scenele de dragoste… Tezele? Păi, la acea vârstă, nu ne obsedau decât tezele pe care le dădeam la sfârşit de trimestru sau de an…
Şcoala, familia, literatura – te modelează, în rău sau în bine. Ceea ce şcoala şi literatura proletcultă îmi induceau era demontat, luat în derâdere acasă. Copil fiind, intrai într-o derută, nu mai ştiai cine-ţi spune adevărul. Şcoala era „sfântă”, dar şi familia era sfântă – cum aş fi putut să nu cred ce-mi spunea tata?! Însă şi ceea ce-mi spunea „tovarăşa” sau „tovarăşul” (diriginte/ profesor/ director) păreau adevăruri absolute, cum să te îndoieşti de „tezele” lor?! Sau de cele ale scriitorilor, puse la vedere, declarative, imperative sau insinuate printre rânduri?! Treptat, odată cu creşterea-n vârstă, cu intrarea în alte zări şi etape, cu oarecarea înţelepţire, simţi, vezi tu însuţi că ai trăit într-o mare minciună. Ei bine, dintre scriitori, Marin Preda a fost între primii care a spart acest tunel, a deschis falii spre adevăr. El, care crescuse în şi chiar contribuise la „desfăşurarea” acestui diabolic proces de întunecare, de convertire a omului de către om. În anii ’70 autorul Moromeţilor devenise, cu-adevărat, cel mai iubit dintre scriitori. Atât scrierile, cât şi atitudinea lui se radicalizaseră, chiar dacă, tot printre rânduri, făcea mici concesii, aceasta pentru a putea trece prin furcile caudine ale cenzurii întregul. Ajuns la vârsta deplinei maturităţi creatoare, dându-şi seama că, pentru el, timpul nu (prea) o să mai aibă răbdare, purtând – fără morgă – aura unui clasic în viaţă, punându-şi la bătaie autoritatea şi faima, risca şi sfida. Cel care, spre sfârşitul anilor ’50, scrisese Îndrăzneala,o nuvelă pe placul cârmuirii, în anii ’60-’70 „îndrăznea” să atace tabu-uri ale „epocii”, dogmatisme, conformisme, minciuni şi laşităţi, mutilări morale şi fizice, chiar crime care, toate, făceau parte din ceea ce a definit – cu o sintagmă intrată în conştiinţa publică – „era ticăloşilor”. În sens strict, această formulă se referea la perioada stalinist-dejistă, concesie făcută ca să-i apară romanul, al cărui titlu – Cel mai iubit dintre pământeni – ducea într-un homeric derizoriu sloganul (oare de cine inventat?) care-l ridica pe Ceauşescu la rangul de „cel mai iubit fiu al poporului”. Al popoului, ziceau oamenii subţiri. După întoarcerea lui Ceauşescu din China maoistă şi după celebra consfătuire de la Mangalia, care trasa „noua ordine culturală”, Preda a cerut – şi a obţinut – o audienţă la „titanul titanilor”(cum îl numea un scriitor ieşean), în timpul căreia i-a spus: „Dacă reintroduceţi realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid.” Nu s-a sinucis, dar nici acum, după 33 de ani, circumstanţele morţii sale nu sunt clare. Luat, periodic, în vizorul Securităţii, avea de tras şi ponoasele invidiei, chiar ale ticăloşiei unor confraţi. Periodic, Barbu et co. îl reclamau la „şeful cel mare”. S-a ajuns până acolo încât Titus Popovici să-l pârască pe Preda că, aflat la Paris, la un congres al PEN-Clubului, n-a participat la lucrări, preferând să se întâlnească cu „transfugi” precum Emil Cioran, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu… Pâră la care Ceauşescu ar fi răspuns sec: „Ce vrei să-i fac eu lui Marin Preda?”. Bilă albă pentru Ceauşescu.
Biografia lui Marin Preda e insinuată în „ficţiunile” sale, repovestită în mărturisiri şi interviuri de el însuşi sau refăcută/ restituită de unii critici şi istorici literari în ceea ce s-ar putea numi „roman biografic” sau „biografie romanţată”. Citiţi Moromeţii (I,II), Marele singuratic, Risipitorii, Cel mai iubit…, dar şi Viaţa ca o pradă, Imposibila întoarcere, Convorbiri cu Marin Preda (Florin Mugur), Pentru Marin Preda (Cezar Ivănescu) şi atâtea altele, apărute, îndeosebi, după moartea scriitorului. Imaginaţi-vă un adolescent (14 ani), plecat „din neagra ţărănie” a Teleormanului, tocmai la Câmpulung Muscel, să urmeze Şcoala Normală. (Două decenii mai târziu, la aceeaşi vârstă fiind, am ajuns şi eu, de pe valea Jijiei, în acelaşi Câmpulung… ştiu ce înseamnă „dezrădăcinarea”.) Doar că prototipul lui Niculaie, din Moromeţii, n-a fost admis la atât de prestigioasa şcoală musceleană, din motive de miopie… Este respins şi de la o şcoală de Arte şi Meserii din Miroşi (nu ştiu pe unde o fi); de acolo ajunge la Şcoala Normală din… Abrud, unde urmează doar un an, instituţia desfiinţându-se, din lipsă de elevi. De la Abrud nu mai e mult până la Cristur-Odorhei, unde are favoarea de a învăţa încă doi ani (cu rezultate remarcabile). Dar vai!, vine Diktatul de la Viena, şcoala se desfiinţează şi (apropiindu-se de casă), „Predescu Marin” (cum a fost înscris, din neatenţie, într-o foaie matricolă) îşi încheie, normal, studiile, la Şcoala Normală din Alexandria. Destul de palpitant, nu?, când citeşti astfel de „aventuri”. Nu ştiu dacă şi atunci când, la 15-16 ani, le trăieşti… Pentru normalistul cu veleităţi literare încă din copilărie (unii profesori l-au încurajat, alţii – nu) începe o altă aventură: de a-şi găsi „un rost” în Bucureşti şi, concomitent, de a deveni şi răzbi ca scriitor. Lucrează pe un şantier (cu banii câştigaţi îşi cumpără Istoria literaturii române…, a lui Călinescu), este, succesiv, funcţionar la Institutul de Statistică, corector la ziarul „Timpul”, secretar de redacţie la „Curentul”, din nou funcţionar la (încă) Societatea Scriitorilor Români. Frecventează cenacluri şi cercuri literare, ratează un debut (revista este cenzurată!), debutează… de două ori, îi apar primele cărţi şi, în următorii ani, devine membru al USR, este răsplătit cu premii, obţine posturi şi recunoaşteri onorante, îşi câştigă un statut scriitoricesc de neatins. Devine Marin Preda. N-am loc aici să foiletez palpitanta lui viaţă sentimentală, citibilă, sub diverse chipuri şi măşti, în romanele sale.
Aceste consemnări mi-au fost provocate de o incredibilă, monumentală carte, Marin Preda / Repere bibliografice, alcătuită de Stan V. Cristea, un profesor teleormănean în care patriotismul local s-a întâlnit fericit cu vocaţia şi abnegaţia de cercetător acribios al vieţii şi operei unor oameni de seamă ai ţinuturilor natale. Cu un an în urmă, tot de la el mi-a parvenit un la fel de masiv volum, Constantin Noica – Repere biobibliografice. Ca să vă daţi seama de dimensiunea acestor munci şi zile – ce ar trebui să revină unei armate de cercetători – voi consemna doar faptul că volumul Preda însumează, în 600 de pagini, 7135 de titluri (de/ despre autor), la care se adaugă un Indice de nume,un Argument, o Notă asupra ediţiei, Reperele biografiei – ce ne-au servit şi nouă, aici, drept reper.
Întrebarea este: cine răsplăteşte (şi cât) această muncă? Răspunsul este dezarmant de simplu: nimeni.
Nicolae Turtureanu este poet şi publicist.
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
