Se-ntâmplă că, pe anumiţi oameni, apropiaţi, iubiţi, preţuiţi, îi credem nemuritori, cu atât mai mare fiind şocul „trecerii” lor fizice. Pe 21 mai 1980 eram în Bucureşti dar, chiar la ora înmormântării lui Preda, urcam într-un avion care mă ducea în (atunci) Cehoslovacia, la un festival de poezie. Pe aeroportul din Praga, primele întrebări pe care mi le-a pus Eva Strebingerova, translatora, au fost: „Ce mai e prin Bucureşti? Ce fac scriitorii?” „Tocmai l-au înmormântat pe Preda”, i-am spus. Traducătoarea – o fină cunoscătoare a literaturii române, cu stagii periodice la noi – a început să plângă. Aşa încât, cam la aceeaşi oră, Marin Preda era plâns la Bucureşti şi la Praga.