Cel mai moldovean dintre cronicari

marți, 11 decembrie 2018, 02:51
1 MIN
 Cel mai moldovean dintre cronicari

I-a fost dat lui Ion Neculce să traverseze o istorie sincopată, instabilă, cu foarte multe schimbări de domni şi cu o situaţie mereu incertă a ţării pe care, în mod evident, o iubeşte cu patimă.

Referirile lui la „sărmana ţară a Moldovii“ sunt dese şi comise cu un patos netrucat. Fiind foarte aproape de evenimente, autorul oferă multe detalii concrete, ceea ce imprimă naraţiunii o forţă de evocare specială. În plus, pentru istoricul vieţii private, al metalităţilor, letopiseţul lui N. este, prin indiscreţia sa, prin gustul pentru pitoresc, pentru amănuntul fistichiu, ieşit din comun, o mină de aur. Autorul excelează în portretistică; figurile lui sunt vii, oameni reali, cu metehne, cu defecte şi năravuri îngroşate abil de cronicar, care îşi atinge potenţialul creator în special în registrul caricaturii şi al grotescului.

Memorabil este portretul lui Dumitraşco-vodă Cantacuzino, pe care autorul îl detestă vizibil, laolaltă cu toţi boierii pământeni. Evocarea figurii bătrânului domn nu reţine nici un detaliu favorabil şi nu iartă nici un păcat. Dacă naraţiunea este cel mai adesea simplă, când nu simplistă, în orice caz, spontană, portretele sunt episoade studiate, montate în chip de concluzii ale capitolelor alocate cutărui domn trecător. „Dumitraşcu vodă era un om bătrân, grec ţărigrădean de neamul lui, de Catacozoneştii.

Şi mai nainte vreme fusesă visternic mare şi-n Ţara Muntenească, la Gligori vodă. Şi era om nestătător la voroavi, tălpiz, amăgitor, geambaş de cei de la Fener din Ţarigrad. Şi dup-acestea, după toate, era bătrân şi curvar. Doamna lui era la Ţarigrad, iar el aice îşi luasă o fată a unei rachieriţe de pe Podul Vechiu, anume Arhipoaia, care o chema Aniţa, ţiitoare, de o purta în vedeală între toată boierimea, de-o ţina în braţi, de-o săruta şi o purta cu sălbi de galbeni şi cu haine de şahmarand, cu şlic de sobol şi cu multe odoară înpodobită. Şi era tânără şi frumoasă şi plină de suleiman, ca o fată de rachieriţă. Şi o triimitè cu carăta domnească, cu siimeni şi cu vornici şi cu comişi dzuoa amiadzidzea mari pe uleţi, la feridiu şi pe la mănăstiri şi pe la vii, în prinblări. Şi făcè şi pe boieri de-ş triimitè giupânesăle cu dânsa. Şi după ce viniè de la primblări, triimitè giupânesilor daruri, canaveţe, bilacoase, căce i-au făcut cinstea de-au mărsu cu dânsa în primblare.

Şi după ce s-au mazilit, au luat-o cu dânsul ş-au dus-o în Ţarigrad cu dânsul ş-au măritat-o dup-o slugă a lui, după un grec.“ Construcţia este însă mai amplă, iar portretul domnitorului reprezintă numai un element al ei. Boierul pământean detestă sincer toţi ţarigrădenii, grecii care vin, pradă tot ce se poate prăda, pun biruri noi, fac avere şi apoi sunt maziliţi şi iar vin pe tron, fără a fi legaţi cu nimic de soarta ţării. Adevărul este că istoria pe care o trăieşte Neculce este una accidentată, alcătuită dintr-un şir de comploturi, trădări, intrigi la Înalta Poartă, care au ca efect o succedare rapidă a domniilor şi o stare cumplită, marcată de foamete, bejenii, ciumă şi tot felul de nenorociri, pe care cronicarul nu pregetă să le detalize şi să le deplângă.

Deşi foarte scurtă (numai 11 luni), domnia lui Dimitrie Cantemir ocupă partea cea mai amplă din letopiseţ, pentru că ea a reprezentat un punct de cotitură în istoria Moldovei. Dar poate şi pentru că sfârşitul ei a marcat decisiv şi istoria personală a autorului, obligându-l la nu mai puţin de nouă ani de exil. În orice caz, este exact momentul în care influenţa dregătorului Neculce a atins cota maximă. De aceea, simte nevoia nu doar să relateze evenimentele, ci şi să se justifice, să îşi creeze o imagine pozitivă.

Cronica părăseşte registrul prudent al evocării şi al efortului de obiectivare şi îşi asumă subiectivitatea accentuată, apropiindu-se de autobiografie: cronicarul reconstituie o istorie în centrul căreia se află, a cărei figură tutelară se consideră. Orgolios, cronicarul ţine să iasă curat din întreaga afacere, neezitând, de câte ori are ocazia, să se propună drept model. Cronicarul nu se mai mulţumeşte să relateze evenimentele cele mai importante, ci îşi spune apăsat punctul de vedere. Nu are fire de moralist, precum Miron Costin, ci sancţionează neajunsurile direct, tăios, nu o dată vehement, în termeni chiar brutali. Nu îşi ascunde maliţiozitatea sau satisfacţia atunci când anumiţi rivali păţesc ceva („Acest fel de zeefet frumos i-au făcut“), nu îşi ţine în frâu ironia. Prezenţa sa este mereu vizibilă în modul în care regizează textul, în care îşi orientează cititorul, apelând nu o dată la empatia acestuia. Toate aceste trădări ale principiilor de imparţialitate presupuse de textul letopiseţului fac din Neculce cel mai scriitor dintre cronicari. De aceea, el va deveni, după editarea corpusului istoric al ţărilor române, cel mai frecventat dintre cronicarii români. Odată cu programul „Daciei literare“ din 1840, prin care Kogălniceanu orienta literatura naţională către trecut, letopiseţul său a a devenit una dintre sursele esenţiale ale literaturii de secol al XIX-lea: nu numai paşoptiştii (Alecsandri, Bolintineanu) l-au rescris ficţional producând poeme care au stat la temelia mitologiei naţionale, ci şi Eminescu, în Umbra lui Istrate Dabija-voievod.

Tipul de povestire spontană, cu ample inserţii orale, pe care îl practică Ion Creangă îşi are în N. un înaintaş. Nu o dată, Sadoveanu l-a numărat pe cronicar printre modelele sale esenţiale, preluând de la el nu doar subiecte, decupând scene şi personaje istorice (ca în Zodia Cancerului sau vremea Ducăi Vodă), ci şi strategii narative şi stilistice. În Hronicul Măscăriciului Vălătuc, Al.O. Teodoreanu pastişează respectuos cronica lui Neculce. În plus, boierimea moldoveană s-a recunoscut adesea în textul său, de unde a cules nu numai informaţii despre strămoşi, ci a şi aderat la atitudinile tranşante ale cronicarului. În prima sa carte de memorii, Ce am auzit de la alţii (1922), Radu Rosetti îşi întemeiază multe dintre reconstituirile istoriei familei sale apelând la „Neculcea“, sursă de bază a interesului genealogic al boierimii moldave. Nu întâmplător, Buletinul Muzeului Municipal din Iaşi, înfiinţat în 1922 de Gheorghe Ghibănescu şi continuat până în 1933, s-a numit „Ion Neculce“.

Nu pot să nu mă gândesc la ce putea reţine un Neculce al vremurilor noastre…

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide“, Academia Română,  Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii