„Am ajuns sluga ta, nu mai am viață”. Cum să găsești timp de mers la Teatru când nu-ți vezi capul de treabă? Opinia psihologului

„Nu vă mai împingeți, oameni buni, chiar nu vedeți că eu sunt o mână de om, ruptă de oboseală și voi o gloată?! Îmi ajunge!” – replica unei vânzătoare de la măcelăria din Piața Veteranilor când oamenii se îmbulzeau în jurul tejghelei pentru o pungă cu gheare de pui, mi-a rămas în minte: e plină de sentimente și emoții. Eram adolescentă atunci, să fi fost prin 87, reacția femeii și mâinile ei înghețate, mi-au stârnit milă. Și nu doar mie, un bărbat mai corpolent a intervenit: „Băăă, a strigat din toți rărunchii, omorâți femeia, nu vă mai împingeți, hai, câte unul, la rând, ajunge la toți!” Părea o plângere amară la adresa sorții, care a pus o persoană bună într-un loc rău, într-un loc în care se adunaseră barbarii, o soartă care a înșelat-o, a dat-o deoparte, nu i-a oferit ceea ce merita și a împiedicat-o să-și arate, implicit,virtuțile. „Eu le fac pe toate, eu încarc marfa, eu o descarc, eu stau cu mâinile înghețate pe pungile astea, acasă sunt slugă, aici sunt slugă și nimănui nu-i pasă! Îmi vine să-mi iau câmpii!”, a spus ea ca pentru sine, dar pe un ton destul de pronunțat astfel încât s-o auzim toți.

Aceste cuvinte ar fi putut fi rostite de Cenușăreasa, adresându-se boabelor de linte împrăștiate în cenușă de mama sa vitregă sau turturelelor care se adunaseră să o ajute. Miezul nopții se apropie în basmul nostru și tot ce rămâne este deznădejdea pentru faptul că ar fi fost mai bine să fie în alt loc decât cel în care e și să facă altceva decât ceea ce face: „Ar fi trebuit să dansez la bal, ca toată lumea, dar, iată-mă, sunt acasă, încălțată cu papucii din lemn, ponosită, obosită, dau cu mătura, fac mâncare…”

În acest basm, există un singur învins și un singur câștigător: personajul principal. O femeie oferă totul celorlalți confruntându-se cu refuzuri repetate și nu primește niciodată vreo apreciere de la mama ei vitregă care, în plus, o muștruluiește și o supune umilinței cum are chef. Basmul se termină fericit, prințul o urcă pe cal și pleacă împreună cu ea spre palat, unde aveau să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți. În viața reală, poate fi doar un singur învins, fără a fi, ulterior, neapărat și un învingător. Dacă nu e mama vitregă, în viața reală poate fi soțul, iubitul sau șeful. Cenușăresele oferă totul, sacrificându-se pentru ceilalți până la epuizare, fără ca vreodată să aibă parte de un compliment sau măcar de o mulțumire din partea lor pentru toate eforturile. Nu mai au timp să meargă la sală, la coafor sau chiar să bea o cafea cu prietenele. Pe scurt, sunt ca niște roboți programați pentru a face pe plac altuia, în timp ce se plâng și simt permanent frustrare, fără a căuta să se emancipeze și să schimbe situația. Prințul mult așteptat nu mai apare. Cenușăresele își reduc la tăcere dorințele, nevoile personale, obiectivele pentru a le pune pe ale altora pe primul loc, pe ale soțului, pe ale copiilor, pe ale soacrei. Potrivit unui sondaj INSEE, 73% dintre femei fac mai mult decât partenerul lor în casă. Ne este foarte greu să ne eliberăm, deci, de sistemul falocratic care conferă femeilor rolul de subalterne, ca să nu le numim altfel, față de bărbați. Femeile, ne spun sondajele, se prăbușesc sub greutatea dominației sociale a bărbaților.

Cât de nociv este, oare, mediul în care trăiește Cenușăreasa? Este extrem de nociv, mediul familial o umilește, o supune la grele încercări. Dar mediul Cenușăresei nu are granițe, el nu rămâne doar în basm, pe ea nu o găsești doar în lotul de personaje în camera cărora nu există nimic mai mult decât o găleată cu boabe de linte aruncată în cenușă. Aceasta este soarta, de fapt, a tuturor celor care trăiesc cu sentimentul că locul lor real nu este aici-și-acum, ci acolo-și-atunci, un loc și un timp pe care îl idealizează, nefăcând, însă, nici un efort personal pentru a-l materiliza. Cenușărelele nu își pot coase propriile rochii și nici nu pot construi trăsuri cu care să fugă în miezul nopții de acasă, lăsând totul baltă, toate acestea, ca și liniștea, și împlinirea, trebuie să le fie oferite prin altcineva, care joacă rolul de zână sau prinț. Un binefăcător venit din neant. Asta ar explica de ce atât de mulți oameni spun „trebuie să ies din starea asta” ​​de ani de zile și, totuși, nu fac nimic concret în acest sens. Se cufundă și mai adânc în neputință, iar salvarea care ar trebui să-și găsească rădăcinile în ei, nu se arată nicicum. În spatele acestui lucru se află întregul sens al dependenței de celălalt, fericirea lor ar fi, ca și propria identitate, deci, supusă celuilalt. Cenușăreasa, ne spune povestea, are un pantof care se potrivește mănușă. Așadar, ne întrebăm, oare cum de i-a scăpat din picior fiind atât de potrivit? Oare nu cumva a pus singură la cale un scenariu diabolic pentru a fi găsită mai repede de salvator, ea însăși negăsind resurse interne să se salveze?

Orice s-ar întâmpla în jurul nostru, ne prefacem că nu vedem, nu ne privește în totalitate. Pentru că este al tău, al vostru, nu al meu, nu al nostru. E alegerea ta, gândim despre alții, să privești cu mâinile în sân neîmplinirile tale, să nu schimbi foaia, să nu-ți schimbi viața așteptând mereu să-ți cadă o minune din cer. Și, în timp ce spunem celuilalt acest lucru, ne uităm, la rândul nostru, cu coada ochiului pe fereastră așteptând să apară porumbița cu rochia de bal pe umeraș, să ne ofere fericire, un loc mai bun de muncă sau un pic de timp pentru a vedea un film pe care dorim de ani buni să-l vedem, o oră la piscină sau la salonul de înfrumusețare. Nu avem timp, nu se cade una ca asta, ne spunem, cine o să mai strângă firimiturile din bucătărie, când o să mai ștergem praful, când o să fac manichiura bărbatului, cine va duce copiii la înot. Beneficiile sindromului Cenușăreasa sunt evidente: scăpăm de sentimentele personale de deznădejde și dobândim, prin comparație cu altul, un sentiment de superioritate. „Da cum să fi mers eu la teatru, doamne ferește, mi-a spus o vecină indignată, când, vorba aia, nu am avut niciodată timp să am grijă de mine, darămite să bat maidanul, am avut cinci frați de crescut, apoi casă, bărbat de îngrijit, îl spălam, îl trimiteam curat la muncă, apoi au venit și copiii! Numai eu știu câte nopți n-am dormit pentru ca să le fie lor bine! Or fi altele care pierd timpul cu prostiile astea, dar eu sunt un om responsabil, grijuliu, să ai grijă de atâtea suflete, nu-i ușor!”

Deconectarea de la propria realitate ne duce cu gândul la tulburările de identitate disociative descrise în literatura de specialitate, dintre care unele, la rândul lor, sunt o reacție la traume psihologice. Când o experiență – violență, dezastru, accident – este prea dificilă sau insuportabilă, se declanșează apărarea psihologică: conștiința anesteziază experiența, forțând o persoană să privească tot ce i se întâmplă din exterior. Poate că, în general, suntem împărțiți în funcție de tipurile de apărare psihologică; unii trăiesc într-o stare de negare continuă – „Tot ce fac, fac rău”, în timp ce alții găsesc că este potrivit să se complacă în această stare: „Totul este rău pentru mine, dar nici cu alții nu-mi este rușine, și la ei e la fel”.

Cenușăresele contemporane poartă masca unui mare martir, gata să fie util, bun cu toată lumea, mai puțin însă cu el. De fapt, sub această mască se află o persoană complet diferită, care are propriile nevoi, gânduri, dorințe. Cenușăreasa trebuie să joace constant un rol de care ea este sătulă până peste cap, e deja obosită încât de fiecare dată îi este din ce în ce mai greu să se controleze. Făcându-i în permanență plăcere soțului ei, servindu-i zilnic micul dejun în pat și curățând după el firimiturile, spălându-i hainele, ea începe să-l urască din ce în ce mai mult. Acesta este adevărul amar al vieții: mai întâi există resentimente pentru că el, soțul, nu vede cât de multe face ea pentru el, apoi resentimentele se dezvoltă în furie și, apoi, în ură. Ea îl urăște în liniște, iar el nici măcar nu știe ce se întâmplă. Cenușăreasa, delicatul personaj, victimă a altora, mai devreme sau mai târziu, se transformă într-un tiran, pentru că trebuie să-și arunce undeva frustrările acumulate. Copiii și animalele de companie sunt primii beneficiari, apoi, urmează soțul, cel care primește lovitura fatală. „Am ajuns sluga ta, nu mai am viață din cauza ta, nu știu decât să-ți pun masa și să-ți adun ciorapii împrăștiați prin casă!”, îi va spune ea soțului care o va privi confuz.

Există, da, astfel de Cenuşărese printre noi astăzi. Și viața lor reală este atât de departe de basm încât, în loc de un prinț pe un cal alb, în viața lor apare anxietatea sau depresia și uneori tot felul de dependențe. Teama de independență și căutarea subconștientă a altuia de care să aibă grijă până la epuizare și să-i facă pe plac, explică de ce femeile rămân adesea în relații distructive și pot îndura chiar violența fizică și psihologică din partea partenerilor lor. Inițial, suntem de acord că a avea grijă de ceilalți este pozitiv. Dar când ajungi să te convingi că ești fericit doar pentru că alții sunt fericiți, iar tu n-ai realizat, pentru fericirea lor, nici un vis personal, nu ți-ai îndeplinit nici o dorință, te-ai îndepărtat de tine, ești foarte clar în acest sindrom și îți ascunzi fața după perdea. Te înșeli, apărându-te astfel. „Fericirea celorlalți e mai presus de mine și eu sunt bine cu asta atâta timp cât ei sunt fericiți. Eu nu mai contez.” Este cercul vicios. Tu, de fapt, nu mai ai loc nicăieri. Vorbești constant, când spui că nu mai contezi, despre disconfortul tău. Ești obosit, nu mai găsești sens vieții în general, rutina te ucide, te superi pe ceilalți pe care ar fi trebuit, de fapt, să-i iubești, și ajungi să-l consideri pe celălalt drept călăul perfect care e pregătit să-ți taie capul dacă nu strângi firimiturile după el. Iar fericirea celuilalt vedem că nu este întotdeauna suficientă, chiar dacă bravăm cu asemenea slogane, dacă nu include și fericirea noastră, împlinirile noastre, succesul sau dorințele noastre. Viața de zi cu zi poate vira rapid spre acest complex de simptome asociate și poate atribui unei persoane din cuplu această tendință nefericită de a lua totul asupra ei: treburile casnice, suprasolicitarea psihică, copiii, munca, atâtea solicitări externe care o pot bloca în acest rol de Cenușăreasă cu această tendință de a se uita pe sine în favoarea celorlalți și de a nu ști să spună nu la timpul potrivit.

Ce se întâmplă în mintea acestor femei pentru care uitarea de sine pare a fi o regulă? Punctul de plecare al acestei atitudini provine, oare, dintr-o impunere exterioară, așa îi cere soțul, așa îi cer părinții sau șefii, sau dintr-o auto-injoncțiune de a se pune mereu în slujba celorlalți în defavoarea sa? Este o lipsă de recunoaștere în copilărie care dă naștere la o fetiță dorinței sale de a face de două ori mai mult pentru a fi privită cu ochi buni și prețuită de familia ei? Este o reproducere a modelelor familiale și sociale care doresc ca noi, femeile, să primim ordinul de a face totul pentru că doar așa ne simțim legitime, utile? Este o traumă din copilărie nedepășită (să nu uităm că Cenuşăreasa era orfană de mamă!) care ne împiedică să reacționăm vehement la comenzi și devalorizări?

De regulă, copiii acelor părinți care, într-un fel sau altul, le transmit copiilor ideea că ei trebuie să aibă anumite calități pentru a merita dragoste devin „Cenușărese”, dar ceea ce este, de fapt, oferit ca „dragoste” este un fel de control din exterior, permițându-le acestora să rămână pasivi. Viața de adult este descrisă de părinții acestor copii ca fiind ceva copleșitor, obositor, lipsit de bucurie și, cel mai adesea, viața e văzută ca fiind goală, inertă, în sensul de a fi lipsită de intimitate emoțională. „Ce să facă un bărbat cu tine, când nici măcar nu ești în stare să gătești? Cine se va căsători cu tine așa nepricepută?”, „Tu nu înțelegi nimic. Ascultă-mă pe mine, știu ce e mai bine pentru tine”, „În casă, să nu uiți, bărbatul e bărbat, trebuie să faci totul pentru el, altfel pleacă la alta!”, „Bucură-te cât mai poți de viață că după ce te măriți, gata, ți-ai pus broboada-n cap!” Drept urmare, o persoană dezvoltă ideea eronată că nimeni nu o va iubi pentru ceea ce este ea, pentru atitudinile ei, pentru dorințele ei, că tot ce face și gândește este rău, așa că are nevoie vitală de cineva „competent” care să-i dea sfaturi, ordine, iar pentru aceasta trebuie să aibă ceva, fie ceva strict definit, fie niște calități extraordinare: să fie ori foarte frumoasă, ori cumpătată, ori foarte grijulie cu el, ori foarte supusă. Cel mai adesea, acest sindrom are mai mult de-a face cu stereotipurile de gen: o femeie este mai „slabă” decât un bărbat, trebuie să stea acasă și să aibă grijă de familia ei, să crească copiii, să aibă grijă de curățenie, să stea la dispoziția bărbatului etc.

A fi autentic înseamnă a avea propriile dorințe în viață, chiar dacă altora nu le plac. Aceasta înseamnă să-ți recunoști dreptul la iubire și respect, indiferent de numărul de ani pe care îl ai. Aceasta înseamnă să-ți dai jos șorțul Cenușăresei fără a aștepta ajutorul zânei sau a prințului salvator căci, probabilitatea ca ei să apară în viața reală este însă mult mai mică decât într-un basm. Cum s-ar putea face asta? Schimbând așteptările din poveste: „Într-o zi, prințul meu va veni” cu laitmotivul esențial al proactivității feminine: „În spatele fiecărei femei de succes se află ea însăși”.

Cristina Danilov este psiholog și scriitor

Publicitate și alte recomandări video