Universitarul ieșean bătut măr de interlopi, în timpul unui experiment științific. Poveste – pamflet

La reluarea activității academice, după o capricioasă vacanță, colegul meu universitar (de la Istorie), Ilenuș Micromu, a apărut pe coridoarele bătrânei noastre instituții cu multiple bandaje în zona capului. „Ferească Sfântul!” am zis când l-am întâlnit. „Ce-ai pățit, bătrâne?” Micromu m-a privit – ori așa mi s-a părut cel puțin, încercând să-i văd ochii dincolo de tifonul îngălbenit – meditativ. Răsuflând greu, a spus: „Răspunsul imediat e simplu, dragul meu. Am luat o bătaie soră cu moartea. Totuși, cred că există, pentru situația mea actuală, și un răspuns mai complicat, mai elaborat, mai subtil. El ar fi următorul – am ajuns sac de box din cauza obsesiei mele pentru interdisciplinaritate, obsesie care m-a bântuit teribil în ultimele decenii. Tu îmi cunoști prea bine cumplita compulsie!” O cunoșteam, într-adevăr! Ilenuș, care preda Istorie Antică, era, în Universitate, avocatul infatigabil al inter- și trans-disciplinarității, susținând că istoriografia nu putea supraviețui fără antropologie, literatură, lingvistică, filozofie, teologie, matematică, fizică, psihologie, biologie, chimie, sport (necesar în efortul arheologic), cunoștințele medicale, geografice, economice etc. Colegii nu-i înghițeau însă excesele enciclopedice și îl ironizau pretutindeni, numindu-l „cercetătorul orchestră”… M-am pregătit, prin urmare, pentru o confesiune dramatică.

Profesorul Micromu a continuat: „M-am dus la seminarii și simpozioane din alte domenii, neinvitat, și am fost umilit în mod necruțător. De la un congres de Fizică, decanul m-a dat afară, ținându-mă de guler, când am sugerat în plen că, în Paleolitic, se manifesta deja o viziune colectivă asupra electricității. La o întrunire teologică, derulată într-o catedrală, nici n-am apucat să vorbesc, întrucât, zărindu-mă îmbrăcat în paltonul meu negru, încheiat până la gât, o babă s-a aruncat în fața mea, ca să pășesc peste ea, și a strigat nebunește – Sî traiț, parinte! Episcopul care prezida s-a enervat de confuzia bietei enoriașe și a solicitat să fim expulzați amândoi din sfântul lăcaș, urlând și el după noi – Iștea îs ghiavolu’ gol, bre! Adușiț niști apî sfințâtî sî alungăm nicuratu’ di-aiși șî dupî aia om vorghi șî dispri științî!!! Noroc că afară baba nu a renunțat la convingerea că eram preot și i-am explicat – măcar ei – fundamentul spiritual-religios al întregii istorii umane! De câte ori am rostit cuvintele fundament și uman, s-a închinat până la pământ, țipând – Săru’ mâna, parinte! Mă pupa, umed, pe degete… La Facultatea de Chimie, mi s-a oferit să miros, pervers, dintr-o eprubetă, aburi de acid clorhidric și n-am mai reușit să scot o vorbuliță, pe tot parcursul conferinței lor, de la arsură, iar, la voi, la Litere, lingviștii m-au pus să spun repede și repetitiv, în fața aulei unde se desfășurau lucrările simpozionului la care venisem să-mi susțin ideile, șase sași în șase saci, pretinzând că din acest detaliu fonetic țâșnește interdisciplinaritatea. Bineînțeles că, între timp, cât eu am declamat delabrat respectivele lexeme, ei au încuiat ușile și nu am mai avut cum să intru… La fel a fost la Psihologie și la Filozofie, unde, în numeroase rânduri, profesorii s-au baricadat în sălile de dezbateri, lăsându-mă pe hol… Ar fi trebuit să înțeleg încă de atunci!”

„Ce să înțelegi?” am întrebat cu jumătate de gură. „Că interdisciplinaritatea e drumul către iad! Am primit semne neconvenționale de la Dumnezeu, dar eu nimic! În urmă cu ani buni, când veneam seara acasă cu gentoiul meu burdușit de cărți variate, din arii diverse, transdisciplinare, vârstnicii de pe scară mă bănuiau poștaș și mă luau la palme, zbierând la mine că le pap pensia. Am primit câteva șuturi și de la un asistent de la Etică. Presupusese că aș fi fost portarul Universității și că mi-aș fi neglijat postul (i se furase un laptop din cabinet). Eram atunci, e drept, costumat în albastru și negru, deoarece mă pregăteam să merg la o întrunire de la Secția de Poliție și doream să transmit un mesaj interdisciplinar… La finele lui august curent, nevastă-mea s-a tăiat urât la un deget. Am dus-o rapid la Urgențe. Pe când așteptam pe coridor, intră niște zdrahoni cu un tovarăș de-al lor, plin de sânge, pe brațe. Dom’ doctor, aici! strigă ei la mine. Am realizat că aveam haine de vară, integral albe. Credeau că-s medic. N-am dat înapoi, amintindu-mi, din istoria antică, faptul că Ahile ataca mereu cu sabia la jugulară. M-am gândit că acolo fusese tăiat și individul în chestiune. L-am strâns cu putere de gât pentru a opri hemoragia… I s-au bulbucat ochii ca la broscoii în călduri și a început să horcăie apocaliptic. Mi s-a rupt apoi filmul. Cică interlopiii m-ar fi bătut vreme de treizeci și cinci de minute, până au venit mascații. Așa am ajuns în halul ăsta! Oribil, cu atât mai mult cu cât, în coșmarul interdisciplinarității, îmi dau seama că nimeni, niciodată, nu m-a confundat și cu un profesor!”

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video