Ceva prețios și de neuitat

Nu îl cunoscusem personal pe istoricul Dumitru Vitcu până în 2007, când a fost membru în comisia de examinare din cadrul programului meu de pregătire pentru doctorat, la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din cadrul filialei ieșene a Academiei Române. Acolo, dânsul conducea Departamentul de Istorie Modernă, același din care făcea parte mentorul și conducătorul meu de doctorat, istoricul Mihai Ceaușu.

Pe lângă rolul de conducător de doctorat la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, Prof. Univ. Dr. Cercetător I Dumitru Vitcu era și profesor la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava, din 1996. Cum întotdeauna am înotat în ape zbuciumate, un conflict dintre generații s-a aprins la Institut chiar în anul în care eu am început doctoratul.

Situația tensionată ațâțată de grupul de tineri împotriva gărzii vechi, era reflectată în Ziarul de Iași, unde conduceam Departamentul de Învățământ și Social. În mod normal, eu și departamentul meu ar fi trebuit să acoperim evenimentul, așa cum făcusem timp de un deceniu în care am relatat, iar apoi coordonat, anchete despre nepotisme academice, corupție, ori rezistențe la schimbare. De această dată, dat fiind conflictul de interese între statutul meu de doctorand și cel de jurnalist, am declarat deschis neutralitatea. Dar cine să aibă încredere în declarațiile unei jurnaliste?

Domnul Dumitru Vitcu mi-a dovedit atunci că putea compartimentaliza remarcabil evenimentele: nu le amesteca și nu se pripea să le judece, chiar dacă îl afectau. Cât timp am fost doctorand m-a tratat ca pe un doctorand, iar nu ca pe un jurnalist. În timpul acelui zbuciumat an, când tineri istorici s-au răsculat contra seniorilor, profesorul Dumitru Vitcu, care făcea parte din cei din urmă, nu a căzut în patima omului mărunt.

Privind acum acel moment, prin lentilele experienței dintr-o universitate americană, conflictul, acoperit și de presa centrală, era expresia unei societăți unde, din lipsă de oportunități, pentru a reuși, generațiile tinere simțeau că unica lor șansă era să își devoreze mentorii. Nu am întâlnit atâta resentiment, ură și voință de demolare a seniorilor iluștri ca în România intelectuală.

În țara adoptivă, unde sunt acum, succesul poate fi obținut și fără apucături canibale.

Domnul Dumitru Vitcu era distins și elegant, dar și un hâtru exigent. Când îmi prezentam referatele, care aveau să devină capitole în teza despre presa ieșeană de informație de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui următor, nu era mereu binevoitor. Îmi amintesc că la referatul despre formatorii de opinie, s-a aprins cu critica  împotriva dezinformatorilor de opinie de ieri și de azi. Știa să se facă înțeles dacă referatul trebuia ajustat. Domnul Dumitru Vitcu avea însă conștiința lucrului bine făcut. Când referatele erau revizuite, finalizate, cu editările recomandate, el susținea că trebuiau publicate. Dânsul m-a invitat să le public în volumele pe care le coordona.

Tot dânsul m-a încurajat să îmi public teza de doctorat. Mergi la Junimea, îți voi scrie o recomandare – mi-a spus jovial. Și asta am făcut. Mai întâi cu teza de doctorat Presa Ieșeană de Informație, iar apoi cu volumul jurnalistic, În Căutarea Autenticității. Dezvăluiri și Portrete din Orașul Meditației Active.

După ce am susținut doctoratul, membrul de onoare al Academiei Române, Dumitru Vitcu, istoricul care a publicat volume și studii a căror simplă enumerare umplu 20 de pagini de CV, mă numea distinsa sa colegă. Mă trata mereu cu o conversație reconfortantă, cu  o glumă moldovenească și caldă.

La momentul marii treceri, profesorul și membrul de onoare al Academiei, Dumitru Vitcu este omagiat pentru activitatea de cercetător, autor de volume istorice, talentul pedagogic. Și pentru încă ceva. Ceva prețios și de neuitat. Ceva autentic și nefabricat. Am găsit acel ceva reflectat în memorialul din partea Universității Sucevene, unde oamenii l-au cunoscut pe îndelete și unde istoricul Vitcu s-a dăruit, timp de 15 ani, așa cum a fost: un om cu „o înțelegere superioară a vieții și a lucrurilor și o dragoste de oameni care l-a ferit de infatuare, rigiditate și complexe de orice fel. Spirit de o rară noblețe, caracter desăvârșit și personalitate bine conturată, lasă în jurul său un mare gol”.

Emilia Chiscop a fost jurnalistă la Monitorul între 1997 și 2010. Acum este manager pentru programe academice la Duke University, unde a înființat și predat un curs pe tema Stigmei cauzate de afecțiunile mintale, etnicitate și rasă, a creat un curs online pentru cercetători despre etica cercetării clinice și a susținut zeci de workshopuri pe teme de integritatea cercetării științifice.

Publicitate și alte recomandări video