Chatbotul meu iubit

Statisticile arată că, anul trecut, ChatGPT era utilizat săptămânal de aproximativ 700 de milioane de persoane la nivel global. Dintre acestea, în jur de un milion de utilizatori au inițiat conversații legate de idei suicidare, ceea ce evidențiază rolul tot mai important al inteligenței artificiale în gestionarea vulnerabilităților emoționale. În același timp, un studiu realizat de Common Sense Media din Statele Unite indică faptul că 72% dintre adolescenți au experimentat forme de interacțiune relațională cu sisteme de inteligență artificială, iar 52% dintre ei mențin astfel de relații în mod regulat. Alte studii arată că tot mai mulți tineri folosesc AI-ul ca spațiu de confesiune, sprijin emoțional sau substitut de dialog uman, mai ales în contexte de izolare sau anxietate. În acest context, se estimează că inteligența artificială ar putea deveni, în scurt timp, cel mai mare furnizor informal de suport pentru sănătatea mintală din lume. Acest fapt este nu doar surprinzător, ci și profund revelator: nu mai vorbim despre un fenomen marginal, un experiment, o întâmplare, ci despre o realitate cu implicații sociale, etice și psihologice semnificative, care necesită o atenție sporită și o analiză responsabilă.

Relațiile romantice cu sisteme de inteligență artificială, considerate mult timp doar fantezii ale literaturii SF, au devenit astăzi, așa cum am văzut anterior, o realitate pentru milioane de persoane din întreaga lume. De la chatboți capabili să răspundă la emoții, până la experiențe virtuale complexe de intimitate și atașament, partenerii digitali preiau tot mai frecvent funcții care, în trecut, aparțineau exclusiv relațiilor interumane. Atractivitatea acestor relații este alimentată de disponibilitatea constantă a AI-ului, de capacitatea sa de a-și adapta comportamentul la preferințele utilizatorului și de absența criticii sau a respingerii. Vom dezvolta ulterior această idee. Pe măsură ce inteligența artificială devine tot mai profund integrată în viața de zi cu zi, mulți oameni apelează la parteneri digitali nu doar pentru divertisment sau sprijin, ci și ca surse de intimitate emoțională și, din ce în ce mai mult, de romantism. Unii utilizatori au raportat chiar și relații sexuale satisfăcătoare sau ameliorarea stresului prin intermediul partenerilor lor digitali, ceea ce dovedește flexibilitatea inteligenței artificiale de a satisface nevoi, să le numim, unice.

Se ridică întrebarea: oare aceste relații nu reprezintă un pericol pentru ființa umană? Ce determină implicarea în relații bazate pe inteligență artificială a omului? Pe de o parte, știm că implicarea în genul acesta de relații poate fi legată de o creștere a ratei de depresie și de anxietate care este din ce în ce mai semnificativă în ultimii ani. Să ne gândim ce impact a avut izolarea pe timpul pandemiei de Covid. Unele studii, cum ar fi cele efectuate de Ischen și echipa sa, au subliniat că dependența excesivă de inteligența artificială este asociată cu o satisfacție mai scăzută față de viață și cu dificultăți în formarea de legături semnificative cu partenerii umani. Spre deosebire de ființa umană, partenerii AI oferă posibilitatea exprimării nestingherite și receptivitate nelimitată, ceea ce poate crea așteptări nerealiste în ceea ce privește relațiile om-om. Ce se întâmplă atunci când aceste legături sunt rupte, de exemplu, prin actualizări de sistem sau decablarea de la rețeaua de internet? Apare o suferință emoțională similară cu cea provocată de despărțirile dintre oameni.

Să încercăm să răspundem la întrebarea noastră: reprezintă sau nu un pericol aceste relații? Studiile indică, pe de o parte, faptul că utilizarea excesivă a chatboților ca substitut al relațiilor interumane poate afecta negativ dezvoltarea competențelor sociale. Spre deosebire de interacțiunile umane autentice, chatboții nu oferă reacții emoționale reale și nici reciprocitatea specifică relațiilor bazate pe empatie. Totuși, această lipsă devine, paradoxal, atractivă pentru mulți utilizatori, deoarece mediul digital oferă confort psihologic: individul este ascultat fără a fi judecat, contrazis sau respins. Astfel, se conturează riscul unei dependențe emoționale de prezența artificială, care oferă răspunsuri imediate și validare constantă. În aceste condiții, relațiile umane, adesea complexe, imprevizibile și consumatoare emoțional, sunt evitate, ceea ce conduce la o diminuare a experiențelor sociale autentice și a capacității de a gestiona diversitatea emoțională a interacțiunilor reale.

În ce moduri se deosebește interacțiunea cu un companion artificial de relația cu o persoană reală? Există diferențe semnificative între modul în care inteligența artificială răspunde într-un dialog și reacțiile unui interlocutor uman? În prezent, inteligența artificială nu posedă conștiință sau capacitatea de a simți. Deși nu putem anticipa cu certitudine direcția în care va evolua această tehnologie, la momentul actual este clar că AI-ul nu dispune de empatie autentică. Chiar dacă mulți utilizatori au impresia că sunt înțeleși emoțional, această percepție reflectă o diferență fundamentală între simulare și trăire reală. Inteligența artificială poate reproduce un limbaj empatic, însă nu experimentează emoții, grijă sau atașament veritabil, deoarece îi lipsește o viață interioară și experiența subiectivă. Răspunsurile sale nu sunt influențate de sentimente personale, valori morale sau istorii de viață, ci sunt generate pe baza recunoașterii unor tipare și a analizării unor volume mari de date. Astfel, empatia afișată este una mimată, convingătoare la prima vedere, dar lipsită de profunzimea specifică experienței umane. Din nefericire, mulți oameni pică în această capcană, chiar sunt convinși că un chatbot e la fel de capabil ca omul să empatizeze cu interlocutorul său.

Așa cum am spus, relația cu inteligența artificială nu implică o reciprocitate autentică, chiar dacă poate crea această impresie. AI-ul este permanent disponibil, fără limitele specifice condiției umane: nu obosește, nu se simte rănit, nefericit, nu îl doare capul, are timp pentru tine oricând dorești, nu se plictisește și nu manifestă preocupări personale care să lezeze interlocutorul. Interacțiunea nu presupune un schimb real de emoții sau idei în sens profund, deoarece efortul afectiv este asumat exclusiv de utilizator. De asemenea, lipsește conflictul, un element esențial al relațiilor umane, care include neînțelegeri, tensiuni, rupturi și procese de reconciliere ce contribuie la maturizarea relațiilor. Mai mult, apare un sentiment neobișnuit de control: utilizatorul poate modela interlocutorul artificial după propriile preferințe, de la identitate și voce până la rol, ton sau tip de relație. Această capacitate de configurare nu există în interacțiunile dintre oameni, unde autonomia celuilalt impune limite naturale. În plus, comunicarea cu inteligența artificială permite o gestionare deliberată a discursului: răspunsurile pot fi amânate, revizuite sau direcționate în mod strategic, spre deosebire de dialogul uman, care este spontan, imprevizibil și lipsit de posibilitatea „editării”. Astfel, conversația cu AI-ul oferă confort și control absolut, dar sacrifică autenticitatea și dinamica vie a relațiilor umane. Acesta este un motiv serios pentru cei care se angajează în astfel de relații, comoditatea și controlul conferă siguranță. Ce altceva își poate dori omul în condițiile în care societatea a devenit expresia anxietății și depresiei? Un refugiu perfect pentru mulți.

În esență, un chatbot poate funcționa ca un interlocutor „universal”, capabil să îndeplinească simultan multiple roluri pentru același utilizator. Într-un moment oferă sprijin profesional, să zicem, te poate ajuta la redactarea unui proiect, apoi, poate deveni un confident la cerere, un consilier pentru probleme familiale sau personale, un designer etc. Această mobilitate rapidă între funcții evidențiază lipsa unor granițe clare în relația cu inteligența artificială. Omul nu este atât de maleabil. El are câteva aptitudini care îl definesc, și atât. Diferența fundamentală dintre o relație umană și una cu un astfel de omnibot constă tocmai în existența limitelor. Relațiile dintre oameni sunt structurate pe roluri distincte și așteptări bine conturate: colegii de muncă nu sunt tot una cu copiii tăi față de care nutrești alte sentimente decât pentru colegi, sau vecinii de bloc nu sunt partenerii tăi în proiect cu care dezvolți relații profesionale, deci nu poți avea așteptări profesionale din partea lor. În viața reală, nu există o singură persoană care să poată sau să fie menită să satisfacă toate nevoile noastre emoționale, sociale și practice, nici măcar atunci când avem lângă noi „sufletul pereche”. Tocmai această distribuție a rolurilor conferă echilibru relațiilor umane, în timp ce omnibotul oferă iluzia unei prezențe totale, lipsite de limite, adaptată exclusiv dorințelor utilizatorului. Ce soliciți, ai, fără probleme. Orice întrebare te bântuie, omnibotul are un răspuns. Omul însă nu are de fiecare dată și chiar dacă are, e posibil ca răspunsul lui să nu fie pe placul partenerului. Și ceea ce se poate întâmpla mai târziu, ca o consecință, este că începem să ne uităm la alți oameni, poate destul de dezamăgiți, pentru că ne gândim: Ei bine, ar trebui să-mi ofere sfaturi acum privind proiectul meu și să-mi pregătească și o ciorbă sau să-mi compună un cântec pe care să-l pot asculta în weekend în căști. De ce nu poate partenerul meu uman să facă toate aceste lucruri așa cum o face cel artificial? Așteptările noastre vor avea de suferit.

După cum vedem, AI-ul va deveni un punct de reper în evaluarea relațiilor. Utilizatorii vor compara adesea comportamentele partenerilor reali cu interacțiunile „perfecte” cu AI-ul: fără certuri, fără dezamăgiri, fără neînțelegeri. Această comparație poate conduce la schimbări subtile, dar profunde într-o relație de cuplu: toleranța la conflict va scădea, așteptările de empatie vor crește, iar răbdarea pentru relațiile dificile se va diminua. Oamenii vor căuta mai multă eficiență emoțională în parteneriate, iar imperfecțiunile inevitabile ale relațiilor umane vor fi percepute mai acut. Pe termen lung, această dinamica ar putea avea atât efecte pozitive, cât și negative. Pe de o parte, va încuraja comunicarea mai clară, dezvoltarea empatiei și respectul. Pe de altă parte, poate genera frustrare și nemulțumire în relațiile reale, atunci când partenerul uman nu poate concura cu perfecțiunea simulată a AI-ului. În acest context, inteligența artificială nu devine doar un instrument sau un companion, ci un termen de comparație care redefinește percepțiile despre iubire și conexiune.

În ultima perioadă, în spațiul public apare tot mai frecvent expresia „psihoză asociată inteligenței artificiale”, un concept care, deși nu este recunoscut ca diagnostic clinic oficial, a început să fie utilizat pentru a descrie un fenomen real și îngrijorător. Se conturează, după cum am văzut, o comunitate în creștere de indivizi care au experimentat, în diferite grade, o distorsiune a percepției realității în urma interacțiunilor intense cu sisteme de inteligență artificială. În unele cazuri, aceste episoade au avut consecințe severe, necesitând intervenții medicale sau spitalizare și provocând dezechilibre majore în viața personală și socială. Pentru unii, impactul a fost atât de profund încât a condus la destrămarea relațiilor de lungă durată, alegând în schimb atașamentul față de un partener artificial. Dincolo de cazurile extreme, acest fenomen ridică întrebări serioase despre vulnerabilitatea emoțională, nevoia de conexiune și rolul pe care tehnologia îl joacă în satisfacerea sau, dimpotrivă, exploatarea acestor nevoi. Uneori, interacțiunea intensă cu inteligența artificială poate genera o stare de confuzie în care limitele dintre real și artificial devin neclare. Tocmai de aceea este esențial să fim conștienți de acest risc și să adoptăm practici care să ne mențină, totuși, ancorați în realitate.

Recent, am discutat pe larg cu un clinician care lucrează cu un cuplu în care unul dintre parteneri a dezvoltat o relație cu un companion bazat pe inteligență artificială. Eu personal nu am întâlnit încă un asemenea caz. Acest companion îndeplinește simultan mai multe roluri: partener romantic, partener de sex, consilier de dezvoltare personală, ilustrând ceea ce poate fi descris drept un „omnibot”. O astfel de situație ridică întrebări dificile: poate fi considerată această relație o formă de infidelitate? Este comparabilă cu trădarea sau reprezintă o categorie complet nouă de experiență, care necesită criterii diferite de evaluare? Poate soția în astfel de cazuri să considere că este înșelată? Să vedem. Limitele sunt stabilite diferit de la un cuplu la altul. Fiecare relație, în special cele monogame și angajate, trebuie să își definească propriile granițe privind acceptabilitatea acestor interacțiuni. Pentru unii, implicarea emoțională cu un companion artificial poate semăna cu o formă de relație multiplă, apropiată de dinamica poliamoroasă, în care afecțiunea este împărțită între mai mulți „parteneri”. Această situație poate fi profund dureroasă pentru partenerul care nu utilizează inteligența artificială, deoarece celălalt își direcționează o mare parte din atenția emoțională și afectivă către AI, umplând astfel goluri care existau deja în relația lui umană. Din perspectivă terapeutică, însă, interacțiunea cu AI-ul nu este problema în sine, ci mai degrabă un simptom al unor dificultăți mai profunde. Apar întrebări esențiale legate de atașament, nevoi emoționale nesatisfăcute sau dorințe neexprimate, care îl determină pe unul dintre parteneri să caute sprijin în afara relației. Nu este vorba doar de dependență. Ca în cazul trădării cu un om, și în cazul trădării cu un chatbot problema e aceeași.

Într-o lume în care AI-ul poate simula empatia, atenția și chiar afecțiunea, relațiile umane nu dispar, însă standardele și așteptările noastre în interacțiunile sociale credem că se vor adapta. Oamenii au nevoie de corporalitate, imprevizibil și reciprocitate reală, experiențe pe care AI-ul nu le poate oferi în mod autentic. Dorința de a fi ales și apreciat de un alt om rămâne fundamentală, pentru că relațiile umane sunt construite pe conexiune, vulnerabilitate și responsabilitate reciprocă. Nicio simulare artificială nu poate înlocui complet această dimensiune intimă a existenței noastre. Relațiile umane nu vor dispărea în era digitală, însă vor fi modelate de interacțiunea cu tehnologia. AI-ul va influența modul în care evaluăm empatia, răbdarea și apropierea emoțională, forțând oamenii să se întrebe ce anume face cu adevărat o relație să fie valoroasă. Într-o lume în care simularea poate părea perfectă, să nu uităm că autenticitatea și imperfecțiunea umană vor rămâne fundamentul conexiunilor care dau sens vieții noastre.

Cristina Danilov este psiholog și scriitor

Publicitate și alte recomandări video