Chiar suntem pregătiți ca Dumnezeu să ne împlinească cererile?

E în firescul… firii omenești de după cădere să ne inducem ideea că doar noi știm ce este cel mai bine pentru noi. Vrem să fim vindecați de vreo boală, vrem să ieșim dintr-o încurcătură, să ne eliberăm de o povară sau să îmbunătățim ceva. Și bun lucru ne dorim. Dar suntem noi și pregătiți, cu adevărat, să ni se asculte rugăciunile? Sau știm, cu adevărat, ce anume Îi cerem lui Dumnezeu (v. Matei 20, 22)?

Când a fost chemat de către Mântuitorul, orbul din Ierihon și-a lăsat mai întâi haina în locul în care ședea (cf. Marcu 10, 50). Aparent, un amănunt fără mare importanță. Semnificația gestului este însă profundă. În acele vremuri, orice persoană cu handicap care trăia din mila publică purta, ca semn distinctiv, o anume „haină”. Ea atrăgea privirile trecătorilor și spunea totul despre condiția celui ce o avea. În momentul în care Bartimeu a auzit că este chemat de Domnul, a lepădat haina, arătând prin aceasta că renunță la statutul de cerșetor înainte chiar de a primi vindecarea. Și imediat ce i s-a redat vederea, el „a urmat lui Iisus pe cale” (cf. Marcu 10, 52). Iată o situație în care vindecarea vine pe un teren pregătit. Gestul lepădării de vechea condiție este anterior sau cumva simultan intervenției lui Dumnezeu.

La polul opus îl avem pe „decanul” apostolilor, Petru, atunci când a cerut să meargă pe apele agitate ale mării, în întunericul furtunii, fapt permis de Mântuitorul (v. Matei 14, 25-32). Dar nu după mulți pași, speriat de vântul puternic, a fost pe punctul de a se îneca, dacă nu l-ar fi scos afară Hristos. Ceva similar s-a petrecut și când acest apostol extrem de râvnitor a promis că va merge cu Domnul și în temniță, și chiar până la moarte. Iar la nici câteva ceasuri distanță se lepăda de Iisus Cel „din Galileea”, jurându-se că nu L-a cunoscut niciodată (v. Luca 22, 33-34 și 54-62). O credință slabă, neîntărită de harul Duhului Sfânt, nu poate merge până la capăt. Și noi, când cerem lucruri pentru care nu suntem pregătiți duhovnicește, putem da greș. Asta nu înseamnă să nu mai îndrăznim, să renunțăm la orice inițiativă. Cu mult drag, precum la Petru, se uită Dumnezeu la noi când ne avântăm spre El. Așa cum se uită un părinte la copilașul său ce abia se ține pe picioare, dar care se încăpățânează să parcurgă singur distanța ce-l desparte de tata sau de mama. Să ne pornim însă la drum având conștiință smerită, cerând mereu mila Domnului, iar nu bazându-ne pe forțe proprii sau pe o amăgitoare părere de sine.

O a treia situație este cea cu totul de nedorit. Putem primi harul și ajutorul lui Dumnezeu, dar noi avem libertatea să-I întoarcem, ulterior, spatele. Cum mai face românul când „se vede cu toți sacii-n căruță”. Deloc întâmplător, după ce-l vindecă pe paraliticul de la scăldătoarea Vitezda, suferind de 38 de ani, Domnul îi atrage atenția: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14). Acest „ceva mai rău” este menționat de Mântuitorul și într-un alt loc din Evanghelie: „Când duhul cel necurat iese din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă și, negăsind, zice: Mă voi întoarce la casa mea, de unde am ieșit. Și, venind, o află măturată și împodobită. Atunci merge și ia cu el alte șapte duhuri mai rele decât el și, intrând, locuiește acolo; și se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi” (Luca 11, 24-26). Avertismentul este, așadar, unul extrem de serios. Nu e suficient să ne vindecăm trupul sau sufletul sau să ne rezolvăm problemele. În sine, toate acestea nu reprezintă un câștig. Esențial este ce anume punem în centrul vieții noastre. Dacă nu primim în „casa sufletului”, în locul cel mai intim, în adâncul ființei noastre pe Dumnezeu, în „golul” creat acolo poate reveni oricând puterea vrăjmașului.

Tot omul, dacă nu e prins în hățișul deznădejdii, tinde spre ceea ce este mai bun pentru el. Dacă nu se împlinește gândul nostru, să credem că fie ne este mai de folos situația existentă, fie încă nu suntem pregătiți pentru un „salt” către ceva mai bun. Căci uneori nu putem duce „mai binele”, precum au pățit cei mai mulți dintre câștigătorii de la jocurile de noroc, care au pierdut ulterior infinit mai mult decât banii câștigați pe moment. De foarte mare atenție (trezvie) este nevoie atunci când ni se împlinesc dorințele! Este un moment de grație, dar poate fi și un prilej de mari ispite. Diavolul nu se teme când agonisim lucruri bune, inclusiv de ordin duhovnicesc. El pândește momentul în care să ne facă să pierdem într-o clipită toată agoniseala noastră. Încât, mult ne folosim dacă revenim periodic la întrebarea: chiar suntem pregătiți ca Dumnezeu să ne împlinească cererile? Ca punct de plecare pentru starea de continuă veghe.

Publicitate și alte recomandări video