Regimurile dictatoriale au obsesia secretului de stat. E vorba, în fapt, de o strategie menită a stopa difuzarea oricărei informaţii care nu este pe placul puterii. Despre multe evenimente, adesea teribile, care s-au petrecut în ţările comuniste s-a aflat în lumea liberă cu mare întârziere, iar de unele nu s-a ştiut decât după ce dictaturile s-au prăbuşit. Cum să interpretăm ştirile care ne vin acum, parcă printr-o perdea de ceaţă, din China? Sunt ele dătătoare de speranţă sau reprezintă un fenomen marginal şi trecător? Ce contează, spun unii, câteva mii de protestatari la o populaţie de un miliard şi patru sute de milioane? Pusă în aceşti termeni, lupta dusă de un Soljeniţîn, de un Havel, de un Walesa, de un Paul Goma ar fi fost inutilă. Dar n-a fost. Dimpotrivă.

Cu China, istoria se repetă. Vreme de decenii, personalităţi culturale occidentale de prim rang şi-au exprimat admiraţia faţă de Uniunea Sovietică şi faţă de măreţele ei realizări. Lista e foarte lungă, de la Romain Rolland, la George Bernard Shaw şi de la Aragon, la Sartre. Când au început să fie dezvăluite lucruri atroce din Gulag, când s-a văzut că societatea sovietică era anchilozată şi sufocată de birocraţie, când propaganda Kremlinului a obosit, intelectualii progresişti din Occident s-au orientat către China şi către Cuba, ţări în care credeau că regăsesc puritatea proiectului comunist. Maoismul a generat o adevărată epidemie, făcând ravagii mai ales în rândul tinerilor din universităţile vestice. Când şi mitul lui Mao s-a prăbuşit („Mao, cel mai mare criminal din istorie”, era scris acum câţiva ani pe coperta revistei „L’Obs”), China a continuat să fascineze, graţie reuşitelor ei economice. Cum le-a obţinut, e altă poveste: a furat zdravăn tehnologie occidentală, a dispus - şi dispune - de resurse materiale şi umane practic nelimitate. Că avem a face cu o dictatură nemiloasă nu pare să deranjeze multă lume. Când ai o discuţie cu cineva şi îi spui că regimul chinez e un regim comunist autoritar ţi se răspunde cam aşa: „Totuşi, nu, China e altceva”. Era răspunsul standard şi în anii ’60 -’70 ai secolului trecut, când te încumetai să vorbeşti de rău China comunistă. Or, China a rămas comunistă şi, dacă îşi datorează prosperitatea aplicării în economie a principiilor mult hulitului capitalism, drepturile omului continuă să fie încălcate în mod brutal.

Pandemia a pus şi mai clar în evidenţă funcţionarea sistemului. După ce au ascuns existenţa virusului, autorităţile au aplicat politica numită „zero covid”, ceea ce a echivalat pur şi simplu cu ţinerea populaţiei sub teroare. Politica este aplicată şi astăzi, puterea de la Pekin minţind cu neruşinare şi pretinzând că pandemia continuă să facă ravagii în lume, inclusiv la… Campionatul mondial de fotbal, unde - vedem cu toţii - spectatorii nu poartă măşti. Cum este posibilă ţinerea în frâu a acestei uriaşe populaţii? În bună parte, graţie tehnologiilor moderne, în care China a investit masiv. Reţelele de comunicare au devenit reţele de supraveghere şi intimidare a cetăţenilor.

O descriere a acestei situaţii ce atinge dimensiuni halucinante am aflat în proaspăt apăruta carte a lui Thierry Wolton intitulată Noile drumuri ale servituţilor noastre (editura Grasset). Fără să nege avantajele şi facilităţile pe care le oferă internetul, cartea avertizează asupra pericolelor la care se expun societăţile democratice. În China, aşadar, avem a face cu o poliţie cibernetică permanent în stare de veghe, care cenzurează tot ce nu corespunde „liniei” oficiale. Chiar şi occidentalii, de frică - desigur - să nu îşi afecteze interesele economice, se supun normelor drastice impuse de Partidul comunist chinez. „Reţeaua celestă”, cum o numeşte partidul, este ochiul ce veghează asupra Chinei şi care trebuie să asigure „stabilitatea socială”. Pe teritoriul naţional sunt montate patru sute de milioane (!) de camere video de supraveghere. „Recunoaşterea facială” a ajuns să fie un criteriu decisiv. Doar dacă eşti „recunoscut facial” poţi obţine un bilet la transportul în comun, poţi face cumpărături la supermarket, poţi intra în posesia celor 60 de centimetri de hârtie igienică autorizate în toaletele din Templul ceresc din Pekin. În şcoli camerele video supraveghează toate activităţile. Elevilor li se distribuie stilouri conectate, ce permit profesorilor să corecteze lucrările elevilor în timp real, dar îngăduie totodată ca tot ce îşi notează elevii să fie controlat. Înregistrarea facială, plus celelalte urme lăsate de cardurile bancare, de livrările la domiciliu, de cardurile de fidelitate, plus conţinutul dosarelor medicale etc. - toate astea formează un ansamblu de date care îi „fişează” pe toţi cetăţenii. Chinezii lucrează acum la un sistem care să detecteze posibilele comportamente „anormale” ce ameninţă „stabilitatea socială”. Există de altfel sistemul de „fiabilitate socială” prin care sunt recompensaţi cei merituoşi: sunt aşa-numitele „credite sociale”, iar dacă pierzi puncte din aceste „credite sociale” rişti diverse sancţiuni - nu poţi candida pentru funcţii oficiale, ţi se aplică restricţii sau chiar interdicţii bancare, nu mai poţi călători cu avionul sau cu trenul de mare viteză etc. E suficient să treci strada printr-un loc nepermis şi fotografia ta va apărea imediat pe ecranele din oraş: eşti, nu-i aşa, pe cale să devii un paria. China are o frumoasă tradiţie în acest sens: în timpul aşa-zisei „revoluţii culturale”, fotografiile „duşmanilor poporului” erau lipite pe toţi pereţii şi pe toate gardurile. Regimul a reuşit să insufle teama de decădere socială, eficient şi pervers mijloc de coerciţie.

Aşa stând lucrurile, orice mişcare de protest împotriva dictaturii partinice este un act de mare curaj.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor