Cincizeci și trei?

Duminica trecută, opinia publică a fost zdruncinată de cazul șocant al unei femei din Teleorman, ucisă de fostul ei soț. A fost al 51-lea caz de acest tip înregistrat în 2025. La ora la care a fost scris acest text era încă al 51-lea, dar la sfârșitul săptămânii, a avut loc un nou femicid: o tânără de 17 ani din Galați a fost ucisă în apartamentul ei de un tânăr de aceeași vârstă, omorât, spune presa, apoi, de concubinul fetei. Al 52-lea caz (încă), dar e probabil ca cifra să se modifice în curând. De aici și titlul. Anul trecut, au fost „doar” 43 de cazuri. Anul ăsta, cifra a fost depășită încă din vară.

Acum o lună, snoop.ro publica o Hartă a femicidului, cuprinzând datele existente până la 31 iulie. La acea dată, se înregistraseră deja 46 de femei ucise și 43 de tentative la omor cu victime femei. În 86% din cazuri, agresorul era sau fusese partenerul de viață al victimei. O româncă nu este nicăieri mai în pericol decât acasă și trebuie să se teamă cel mai mult de cel de lângă ea. În fruntea clasamentului nu se află Vasluiul, pe care cu superioritate îl considerăm polul violenței în România, ci chiar Iașul, cu două femei ucise de partener și 8 tentative. Depășim până și Bucureștiul, care are o populație mai mult decât dublă.

În cazul recent de la Teleorman, reacția autorităților a fost cea previzibilă. Fie au arătat cu degetul, spunând „Noi ne-am făcut treaba, problema a fost în altă parte”, fie au anunțat demararea unor controale interne care să identifice problema. Vom afla probabil peste câteva luni că șeful de post din comuna Beciu a primit o mustrare scrisă. Acum două săptămâni, miniștrii Justiției și Internelor din Slovenia au demisionat după ce un bărbat a fost omorât în bătaie în fața unui bar din Novo Mesto, un orășel de 20.000 de locuitori. Cam așa se întâmplă când un stat nu reușește să-și apere cetățenii. Mă rog, într-o țară normală. În România, ministrul Internelor ar spune că poliția nu poate fi peste tot, iar cel al Justiției ar întreba ce treabă are cu problema și de ce ar trebui să plece din funcție.

În urmă cu 20 de ani, o fetiță de 8 ani din Lunca Cetățuii a fost violată și ucisă de unul dintre prietenii fratelui său. La acea dată, bâlbele din ancheta poliției, care printre altele, aveau să determine un om nevinovat, considerat suspect, să se sinucidă și care au dus în final la sinuciderea și a tatălui fetiței, au indignat opinia publică. Ziarul de Iași a desfășurat o amplă campanie în care a cerut, metaforic, capul șefului Inspectoratului Poliției Județene de atunci, Ghiorghi Plai. În cele din urmă, și ministrul Internelor a constatat evidența și a dispus eliberarea din funcție a lui Plai. A căzut în picioare. A ajuns șef la Inspectoratul Poliției Județene Botoșani, iar mai târziu, șef al Inspectoratului General al Poliției Române.

Polițiștii și magistrații se miră: de ce o fi agitată opinia publică?

La acea dată, Ghiorghi Plai era sincer uimit, întrebându-se ce-o fi având Ziarul cu el. După 20 de ani, vedem aceeași uimire ingenuă pe fețele polițiștilor și magistraților. De ce o fi agitată opinia publică? Da, nu l-am prins pe Emanoil Gânj, dar ne-am făcut treaba. Am respectat procedurile și am periat coclaurile din trei județe, dar am avut ghinion. Da, nu am fost acolo când o mamă a trei copii a fost ucisă în fața bisericii, dar ea a refuzat să i se pună brățară electronică soțului. E curios cum, deși toată lumea respectă procedurile, tragediile continuă să se întâmple. Și e înfiorător cum, deși recurența femicidelor este cel mai clar semn că procedurile sunt greșite, nimeni nu are idee cum să le schimbe.

Acum o lună, Curtea de Conturi a anunțat că va realiza un audit al procedurilor aplicate în cazul violenței împotriva femeilor pentru a vedea unde sunt hibele și ce trebuie schimbat. Avem dubii cu privire la capacitatea Curții de Conturi, instituție cu un rol mai degrabă economic, de a realiza un audit pe o problemă judiciară. Dincolo de acestea însă, năucitor a fost termenul avansat pentru finalizarea auditului: un an. Abia peste un an vom afla nu ce nu merge bine, ci ce crede Curtea de Conturi că nu merge. Apoi vor urma alți ani de traducere în legislație a propunerilor Curții de Conturi. Iar după alți ani, vom constata probabil că inspectorii Curții au dat-o-n bară, pentru că au făcut niște presupuneri greșite. Iar fiecare săptămână din acești ani va însemna încă un caz de femicid la care se va ridica din umeri. Până la anul pe vremea asta, vom mai număra 50 de morți evitabile. „Da, știm, e tragic, dar femeile care mor acum trebuie să înțeleagă că sacrificiul lor nu va fi în zadar. Uite, acușica vine Curtea de Conturi cu auditul. Puțină răbdare.”

Înțelegem că, vorba unui slogan de campanie electorală, „lucrurile importante au nevoie de timp”, dar nu înțelegem de ce se pun toate ouăle în același coș. Într-un stat recunoscut pentru incapacitatea sa structurală de a rezolva orice problemă și despre care chiar fostul președinte Klaus Iohannis spunea că este un stat eșuat, așteptăm ca o instituție a aceluiași stat, una singură, să prezinte măsuri și politici viabile. Serios?

Noul proiect pentru prevenirea femicidelor aduce doar frecții la un picior de lemn

O dovadă că instituțiile statului nu pot găsi soluții este și noul proiect de lege pentru prevenirea și combaterea femicidelor. A fost amplu promovat în spațiul public în ultimele două săptămâni, fără însă ca cineva să pară că s-a aplecat asupra lui. Noul proiect de lege face două lucruri și jumătate, primele două fiind fix frecții la un picior de lemn. Întâi, propune un cadru amplu de colectare a datelor cu privire la femicid și violența domestică. Exact ce fac deja zeci de ONG-uri specializate. Statul va ști în orice moment câte femei de 23 de ani au fost ucise anul ăsta, câți copii au rămas orfani și ce culoare au ochii acestora. Ura! Al doilea lucru este modificarea Codului Penal în câteva articole despre infracțiunile cu violență, propunând înăsprirea pedepselor. E singurul lucru pe care parlamentarii noștri știu să-l propună. Suntem siguri că Ioan Afloarei din Cocârlatele nu-și va mai bate soția și copiii la beție știind că riscă decăderea din drepturile părintești pe 10 ani, nu doar pe cinci sau că în loc de 25 de ani de pușcărie riscă 26 de ani și trei luni. Dacă pedepsele aspre ar fi soluția, în statele care aplică pedeapsa cu moartea ar fi raiul pe pământ. Înăsprirea pedepselor nu învie morți și nu împiedică crimele.

Jumătatea de lucru pe care o propune legea este introducerea în programa școlară din trunchiul comun a unor teme privind egalitatea de gen, violența împotriva femeilor și fetelor ori etica relațiilor non-violente în familie. Da, într-adevăr, într-o țară în care 55% dintre bărbați consideră violul justificat „în unele cazuri”, în care 72% cred că femeia trebuie să asculte de bărbat, iar 31% apreciază că femeile sunt bătute și din vina lor, pentru că „or fi făcut ele ceva”, educația în școală este esențială. Poate ar trebui însă ca și la orele de limba română elevii să învețe din „Moara cu noroc” nu doar că îmbogățirea prin orice mijloace e nașpa, ci și că uciderea Anei de către Ghiță este aberantă, mai ales că tocmai bărbatul o împinsese în brațele lui Lică Sămădăul. „Ion” nu este doar despre setea de pământ a țăranului român, ci și despre violarea Anei de către Ion și împingerea acesteia la sinucidere. Ceea ce nu, nu este normal.

Propunerea de soluții ar trebui să plece de la discuții cu societatea civilă. Cu victimele, cu ONG-urile care fac treaba statului. Ele pot prezenta o listă întreagă de probleme punctuale, care ar putea fi soluționate printr-un simplu ordin de ministru.

În Iași, 2,58% dintre dosarele aflate pe rolul judecătoriilor privesc cereri de emitere a ordinelor de protecție. Vi se par puține? Sportul național, furtul, reprezintă doar 0,66% din dosare. Conducerea unui autovehicul sub influența alcoolului, alt sport național, 0,97%. Conducerea fără permis, 0,56%. Zeci de ieșence cer în fiecare zi protecția legii. Totuși, în țara în care o femeie este bătută la fiecare 30 de secunde, dosarele penale privind violența în familie reprezintă doar 0,05% din munca judecătorilor. Iar aici vorbim nu doar de violența îndreptată împotriva femeilor, ci și de parul în cap dat pentru că nepoții nu se înțeleg cum să împartă pământul bunicilor. La 50 de femei care cer protecție, un singur agresor ajunge în instanță. Se cumințesc ceilalți 49, cumva?

Doar o victimă din 50 are curajul să strige

Dosarele penale privind violența în familie se deschid doar la plângerea victimei. Aceasta trebuie să plece din casa în care stă cu animalul care o bate, să ajungă la poliție și să-l pârască, iar apoi să aibă tăria să aștepte ca legea să-și urmeze cursul, cu agresorul în libertate. Cum își poate imagina cineva că bărbatul nu o va stâlci în bătaie sau nu o va ucide atunci când află că e urmărit penal? Apoi, orice psiholog vă poate spune că prima reacție a victimei unui abuz este să tacă. De rușine, de teamă, de gura lumii, nici nu contează de ce. Doar o victimă din 50 are curajul să strige. Iar multe își retrag ulterior plângerea. De rușine, de teamă, de gura lumii, pentru că totuși bărbatul aduce bani în casă, pentru că nu are unde se duce cu copiii, pentru că… Dacă declanșarea acțiunii penale s-ar face din oficiu în cazurile de violență în familie, la sesizarea asistentului social din comună, a preotului, a unui vecin, mulți agresori ar ajunge după gratii înainte de a vărsa sânge. Dacă femeile ar avea unde se duce, ar avea curajul să continue demersul legal. În țări precum Norvegia ori Suedia, există câte un centru de urgență la 10.000 de locuitori. La Iași există un centru al Primăriei, unul al Consiliului Județean, altul al unei ONG și am cam terminat. Și vorbim de municipiu, nu de județ. Dar unde se poate duce o femeie din Sirețel sau Oțeleni?

Recent, o cunoștință de-a noastră a fost victima unui episod de violență în familie. Evident, cu agresorul lângă ea, nici nu putea fi vorba să sune la 112. Și-a sunat sora și a reușit să-i transmită acesteia, printre rânduri, că are nevoie de ajutor. Statul român ar putea asigura o aplicație telefonică prin care să se ceară ajutorul poliției într-un astfel de caz, fără a suna la 112. O astfel de aplicație este utilizată în Statele Unite, de exemplu. În Australia, ordinul de protecție poate fi solicitat și emis online.

Nu de mult, ne-a căzut în mână un caz tipic pentru violența în familie. Poliția este chemată la fața locului. Vine și eliberează un ordin de protecție provizoriu. Două ore mai târziu, bărbatul îl încalcă. Femeia nu a fost ucisă, dar putea fi. Dacă legea ar prevedea ca agresorul să fie și săltat imediat și ținut 24 de ore în arest preventiv, ar avea poate timp să se trezească din beție și să se liniștească. Sau dacă legea ar impune montarea imediată a brățării electronice, fără ca acest lucru să trebuiască să fie solicitat de victimă, ar fi rău?

Rechizitoriul pentru încălcarea ordinului de protecție în cazul de mai sus a ajuns în instanță în trei săptămâni. În general, procurorii se mișcă repede în astfel de situații, cel puțin după standardele românești, dar în trei săptămâni se putea întâmpla orice. Sau puteau trece trei luni. Legea nu impune termene limită pentru soluționarea cazului, nici pentru procurori și nici, mai departe, pentru judecători. Fără consecințe, pentru că legea nu prevede penalizări pentru indolență. Iar de multe ori, agresorul este judecat în stare de libertate, timp în care poate face orice. În Italia, procurorii trebuie să audieze victima în cel mult trei zile. În septembrie, Franța a fost zguduită de proteste violente provocate de măsurile de austeritate luate de guvern. Cum se întâmplă de obicei în Hexagon, s-a lăsat cu lupte de stradă, magazine jefuite și mașini incendiate. Primele condamnări au fost pronunțate de judecători după doar o săptămână. Deci, se poate ca în doar 7 zile să fie identificat autorul chiar dacă purta mască, procurorul să întocmească rechizitoriul, iar judecătorul să aplice pedeapsa. Ar fi greu să transplantăm procedurile franceze în România măcar pentru violența în familie?

Am enumerat câteva puncte în care s-ar putea interveni, fără a fi nevoie ca sistemul să fie reformat din temelii. E vorba de o minimă eficientizare a lui, pentru a nu aștepta redactarea și implementarea cine știe cărei strategii interministeriale. Din reacția publică vedem că răbdarea a ajuns la capăt. Dacă în cei 20 de ani care au trecut de la cazul Larisa nu s-a putut face o reformă, hai măcar niște pași mărunți.

Publicitate și alte recomandări video