Cine stinge lumina?

Preliminarii: Orice societate distopică respectabilă se situează din punct de vedere temporal în viitor. Întotdeauna o astfel de societate a fost generată de o discontinuitate majoră în evoluţia normală a lucrurilor. Poziţionând acţiunea în spaţiul carpato-danubiano-pontic, nu e nevoie să apelăm la un viitor prea îndepărtat.
Locul acţiunii: Planeta Pământ, Europa, România, Iaşi, Lithium – staţie de încărcare cu fericire efemeră (bar, în vremurile noastre). Într-un trecut nu prea îndepărtat purta numele unui metal cu numărul atomic 30.
Data acţiunii: 8 decembrie 2024
Personaje: gestionarul lichidelor, numit odinioară barman şi mulţi roboţi-cetăţeni turmentaţi ce au o dilemă: „cu cine votează?”, Ruby şi Alex Velea.

Cuminţi şi tăcuţi roboţii androizi stăteau pe scaune realizate din material ecologic, în faţa unor mese din acelaşi material – probabil lemn de brad sau de molid din defunctele păduri ale patriei. Fiecare avea în faţa lui câte un recipient sau mai multe de forme diverse, majoritatea cilindrice. Unele aveau morfologii mai complicate, asemănătoare recipientelor cărora le spunem astăzi sticle. Toate aveau înlăuntrul geometriei lor diverse cantităţi de lichide cu o cromatică diferită. La intervale regulate, personajele sorbeau cu nesaţ din lichide, lăsând cu zgomot recipientul pe mesele din material ecologic. Nu toţi erau sincronizaţi în această activitate, ca urmare ritmul în care se auzeau aceste zgomote cu greu putea fi modelizat matematic. Doar din când în când un zgomot ceva mai strident, obţinut din ciocnirea recipentelor, însoţit neapărat de câteva vorbe, din care se distingeau: „Noroc!” sau „Mulţi ani!”, „Nazdarovye!” anunţau o sincronizare a acţiunii de sorbit, dar şi a zgomotului obţinut de lăsarea recipientului pe masă. „Egészségére!”, se trezi un desincronizat ce nu era udemerist. Doar a avut în tinereţe mai multe relaţii cu nişte udemeriste din Ţinutul Secuiesc.

Doar muzica în surdină, ce se auzea dinspre un display de culoare neagră atârnat undeva în tavan, mai tulbura acest ritm. „Stinge lumina, arată-mi calea…” Pe ecrane voluau două făpturi, probabil androizi cărora li s-a acordat o atenţie deosebită în ceea ce priveşte morfologiile, având în vedere că evoluau în clip cu părţi importante din membrana-epidermă la vedere. „Stinge lumina, arată-mi calea…”, îngână şi un robot-android de la una dintre mese, care ingurgita într-un ritm mai alert decât ceilalţi lichidele din două recipiente de forme diferite din faţa lui. Pesemne, impresionat de aceste elixiruri, începea să-şi releve umanitatea. „După ciclul astă electoral, cine va stinge lumina în ţara asta!?”, întreabă un alt mesean, ce anunţa după expresia feţei, dar şi prin limbajul trupului că este aproape de metamorfoza ce-l va transforma din android în cetăţean turmentat, cu toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din această fază evolutivă.

Ăsta a fost declicul. În îngusta locaţie timpul părea că nu mai are răbdare. Cel însărcinat cu gestiunea lichidelor împărţea în schimbul unor cipuri de culori şi importanţă diferite recipiente pline, debarasând, din când în când, de recipientele goale mesele mult prea încărcate. Cohorte de roboţi, departe încă de metamorfoză, au început să năvălească în interiorul locaţiei. Dialogurile, care se desfăşuraseră puţin mai înainte în intimitatea vecinătăţii şi în surdină, acaparaseră întreaga locaţie. Murmurul se transformase în vacarm. Unul dintre noii intraţi, pesemne un robot semidoct, care dorea să-şi facă simţită prezenţa prin mişcări ample şi voce puternică se aşeză la o masă. „Ce IQ ai!?”, îl întrebă pe cel la a cărei masă se aşezase, un android ce-şi neglijase vizibil piesele fundamentale în prima sa tinereţe. A bolmojit cel întrebat ceva, iar androidul semidoct îi spuse cu voce puternică şi parcă enervat: „Aha! Deci votezi cu Georgescu!”. „Georgescu…”, continuă el, dar vocea i-a fost acoperită de vacarmul stârnit de androizii proaspăt metamorfozaţi în cetăţeni turmentaţi. Un sectant de la masa de alături: „după cum spune maestrul: România poate inspira o nouă eră a luminii și conștiinței globale.” „Ciolacu! Ciucă! Diaconescu! Simion! Din nou, Georgescu! Ofiţer sub acoperire sau poate spion în slujba Kremlinului! Şase saşi în şase case! Vorbeşte despre Dumnezeu! S-a întâlnit cu un extraterestru! LGBTQ+, ortodoxie, Ha, ha, ha! parteneriat civil, TikTok!”. „Stinge lumina, arată-mi calea…” (probabil muzica evolua în buclă la emisiunea tv). „Redundanţe!”, exclamă un mesean al cărui comportament nu trăda simpatiile sale politice.

“Ecce homo!” Strigă unul după ce tocmai a închis uşa la budă. [Băuse un kil de cola şi tot cam atât de votcă.] „Georgescu are dreptate! Cum stateam atent să nu ghidez jetul pe lângă, ce să vezi!? O duzină de nanocipuri ies grăbite din uretră [canal membranos prin care circulă urina de la vezica urinară la exterior n.r.] vorbind o limba de sorginte extraterestră. Pesemne, cola astă-i de import, din cealalantă parte a galaxiei, fabricată de etnia extraterestră cu al cărui reprezentant a stat de vorbă stimabilul maestru.”

La o masă din colţ un android sub acoperire de ultimă generaţie dotat cu nanoboţi, ce erau capabili să-i schimbe morfologia feţei şi în lipsa băuturilor energizante, se scobea prin buzunare după câteva cipuri din alea bune de Novosibirsk, pentru că elixirul ingurgitat deja nu i-a fost suficient. I se lumină faţa şi începu să-şi schimbe rapid morfologia: „Am mai găsit vreo două cipuri! Hai să le beau, să nu le cheltui aiurea!”, strigă el către barman, iar acesta, gestionarul eficient al vacarmului, nu întârzie să apară: „Să ştiţi că vă puteam servi şi la tabletă”, lăsând câteva recipiente pline în dreptul androidului sub acoperire.

În scurt timp vacarmul era completat de nişte turişti electorali, trădaţi de cei şase cai frumoşi ce-i însoţeau, dar şi de accentul ardelenesc: „No’, acu’ de ne-am făcut de câteva ori datoria cetăţenească, hai să ne cheltuim tainul!”. „Nazdarovye!” [Ciudat!] Probabil erau deja metamorfozaţi, ca şi androidul sub acoperire ce nu mai era capabil să reacţioneze.

„Nazdarovye! Noi furăm de câteva ori la vot astăzi!”, se lăudau utilizând perfectul simplu vreo câţiva turişti pesemne olteni, intraţi şi ei în selecta societate ceva mai târziu, foarte probabil metamorfozaţi şi ăştia! „Ba noi furăm! Nazdarovye!”, zise mai mult pentru sine androidul sub acoperire, care din pricina elixirului consumat în exces nu-şi mai putea controla nanoboţii utili schimbării morfologiei feţei şi devenea, la intervale foarte scurte, când Georgescu, când Lasconi şi pentru că nu-şi mai putea controla memoria reziduală: Ciolacu sau Ciucă, Simion sau Terheş. „Nazdarovye! Să aveţi o zi electorală…”, atât a mai putut îngâna şi a ieşit împleticindu-se din local, trântind uşa cu zgomot.

КОНЕЦ

George Țurcănașu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultății de Geografie și Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video