Atunci când statul era închis în spatele frontierelor, un sistem centralizat era relativ eficient. Odată cu deschiderea economică şi teritorială, acest tip de sistem nu mai asigură coeziunea necesară, punând în pericol chiar supravieţuirea funcţională a României. Permiteţi-mi o analogie. Scoateţi janta de la o roată de bicicletă. Ceea ce era cândva o structură rigidă şi funcţională, devine o instalaţie extrem de fragilă, din care spiţele se pot risipi. Tot aşa şi structura teritorială a României nu mai este decât o construcţie fragilă. Teritoriile pulverizate în alveole judeţene de mici dimensiuni, slab interconectate, în absenţa unor metropole regionale autohtone, sunt nevoite să se recentreze funcţional pe metropole din afara graniţelor. Bucureştii, în rol de pivot în ecuaţia teritorială naţională, este insuficient pentru a asigura coeziunea teritorială a României. În lipsa unor metropole regionale pe post de relee în teritoriu şi în cvasi-absenţa relaţiilor directe şi durabile între judeţele vecine, Capitala nu-şi poate juca eficient rolul de metropolă naţională.

În cazul unui teritoriu naţional care e nevoit să gestioneze şi numeroasele bariere naturale (munţi, bariere hidrografice) ce se interpun în calea comunicării facile între substructurile naţionale şi între acestea şi Capitală, cum e şi cazul României, a rămâne blocaţi într-o guvernanţă de tip centralizat cu un nivel administrativ situat imediat după palierul naţional pulverizat în patruzeci şi ceva de judeţe nu e deloc eficient. Teritoriile periferice, cu o accesibilitate mai redusă la serviciile Capitalei, sunt marile perdante ale guvernanţei centralizate. Adesea, aceste regiuni sunt ocolite de marile proiecte ce le-ar include în circuitele continentale, pentru că, pur şi simplu, capitala preocupată de propria încadrare în logica spaţială de funcţionare a meta-teritoriului european, nu vede utilitatea lor.

În acţiunea de stabilire a limitelor regionale apar câteva clivaje, dintre care cel mai important opune chestiunea spaţiilor polarizate (a zonelor de influenţă a oraşelor regionale, de exemplu), chestiunii omogenităţii spaţiale. La scară regională, omogenitatea nu mai înseamnă, ca în cazul teritoriilor situate la niveluri scalare inferioare (subregional, local), omogenitatea condiţiilor naturale, ci mai degrabă se suprapune pe chestiunea identităţii. În realitate, opoziţia spaţii polarizate vs. teritorii omogene se traduce la scara viitoarelor configuraţii regionale în opoziţia dintre teritorialitatea superficială (modul de practicare a teritoriilor - relaţiile între diversele locuri şi vectorii acestora) şi teritorialitate profundă - cu alte cuvinte, a identităţii teritoriale.

Experienţa acumulată până în prezent în urma numeroaselor analize realizate din perspectiva teritorialităţilor regionale, mi-a relevat câteva avantaje ale unor regiuni administrative mari, majoritatea vehiculate deja în articolele anterioare:

* E de preferat să construim structuri regionale mari, capabile să concureze cu celelalte regiuni europene; cel mai bine limitele ar trebui fixate pe vechile limesuri istorice - au o logică teritorială verificată deja.

* Dacă orgoliile municipiilor sunt prea mari, e de preferat ca funcţiile administrative regionale să fie multilocalizate, decât să realizăm regiuni de tip sovietic (două judeţe). Regiunile mari au o forţă de negociere cu Capitala mai mare, iar proiectele regionale vor fi mai importante.

* Nu trebuie să creăm reşedinţe infatuate, „noi Bucureşti” în teritoriile regionale - nu trebuie să cădem în ispita unui nou tip de centralism - cel regional. Mai multe judeţe în componenţa unei regiuni vor crea un anumit echilibru teritorial între reşedinţa regională şi celelalte reşedinţe de judeţ, ce vor avea împreună o forţa de negociere sporită.

* Oraşul primat trebuie să se regăsească între aceste reşedinţe (multilocalizate sau nu). Nu mai avem timp să reinventam teritorii regionale - nu începem de la „0” o noua teritorialitate! Ar fi o risipă inutilă de energie. Acest oraş e necesar să devină o veritabilă metropolă regională, capabilă să asigure competitivitatea regiunii. Oraşul mare se află în concurenţă cu alte oraşe regionale sau chiar cu unele capitale de stat.

Sâptămâna viitoare vom dezvolta aceste chestiuni.

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi