Caută 
4 MIN
Poezia lui Liviu Ioan Stoiciu sta sub semnul
unei miscari dizarmonice, dezarticulate a
materiei din jur. A unei traume profunde pe care
constiinta sa a suferit-o in copilarie.
Stoiciu este un poet la care detaliul uneori
capata importanta mai mare decit insusi intregul.
El creste pe masura ce poemul se deruleaza,
anumite imagini ies din ansamblu, se incolacesc
unele peste altele, se ramifica, schimbind mereu
configuratia si sensul. Timpul si spatiul, sub
presiunea retoricii unor sentimente destul de
alambicate, se scurg in afara, latindu-se pe
suprafata poemului asemenea unor pete de
cerneala ce-si schimba mereu nu numai forma,
ci si culoarea. Clipa de acum si clipa de atunci
se contopesc si se scindeaza mereu, multiplicind
si spatiul rememorarii. Imaginile se invirt in jurul
unor linii de forta ce cauta sa se indeparteze cat
mai mult de nucleul poemului. Lui Liviu Ioan
Stoiciu nu-i scapa nimic din cele ce se petrec in
jur. Ochiul sau metaforic deformeaza imaginea
cotidianului, a amanuntului banal descoperit in
preajma sa. Simturile sale sint in permanenta
atentie. Voi exemplifica afirmatiile mele cu citeva
citate din jurnalul sau anti-jurnalul sau, aparut
intr-un numar mai vechi al unei reviste iesene:
„Dar m-am lungit prea mult cu introducerea, la
paginile mele de contrajurnal de la Marea
Neagra, de la Vila Scriitorilor – Neptun. Voi mai
retine citeva consemnari de la fata locului. Avem
un greier in balcon care ne asurzeste. Dar lui ii
suportam balamucul sonor noaptea, nu si
discotecii Paparazzi, de la Olimp (care ne
aminteste de circiuma de acasa, de sub
apartamentul nostru, de blestemul de a nu avea
liniste nicaieri)…”. Poetul se plinge de zgomotul
care ii asasineaza timpanele. In intimitatea sa, el
viseaza la o tacere absoluta. La o retragere din
lume. Dintre toate zgomotele, el suporta doar
tiriitul linistii. Dar lucrurile nu stau chiar asa.
Zgomotele, chiar daca il deranjeaza, il inspira.
Ele il scot din minti, dar ii tin simturile treze. De
altfel, Liviu Ioan Stoiciu este un om al agorei. Un
om caruia ii plac confruntarile. Claustrarea l-ar
scoate din minti. L-ar face sa-si iasa din titini.
Balamucul paparazzilor de la Olimp il scapa de
propriul sau balamuc existential: Infernul
salasluieste, in viziunea poetului, in lacasurile
simturilor, care, in momentul trecerii dintr-o lume
in alta, trebuie astupate cu grija: „Abia intoarsa
de la Iarmaroc, intr-o stare de excitatie maxima./
Acum cind toti sint gata sa se spele de pacate –
lasind abatorul in urma. «Bucurosi de existenta/
raului». Cu dovada singerind alaturi. Cu iasomie
la nas. Vagi nostalgii / in fascicule. Renuntind la
ratiune: ca plantele cresc in cimitir mai repede
noaptea./ Tu poti sti ce inseamna sa te simti,
ziua, in societate, respingator si ridicol… / Fara
sa fii idolatrizat. Fara sa ai iesle in fata…”. Chiar
de ar fi primit ca un nou Mesia, Liviu Ioan Stoiciu
nu s-ar simti in elementul sau. Ovatiile si
aplauzele multimii i-ar satisface poate pe
moment orgoliul; zgomotele si duhoarea strazii i
s-ar parea de nesuportat. In „inima sa de raze”,
Liviu Ioan Stoiciu este un razvratit. El este un
prooroc care vesteste, odata cu propria sa
pieire, pieirea unei lumi intregi. Vitriolanta este
nu numai poezia, ci si proza si publicistica sa.
Stoiciu este un revoltat. Un om care nu se
sfieste sa atinga cu propriile sale miini firele de
inalta tensiune ce scurtcircuiteaza viata noastra
literara.
Citind aceste pagini vitriolante (desprinse din
interviuri si jurnale, n.n.), m-am intrebat de multe
ori care-i mobilul continuei revolte a autorului
Poemului animal. Dar Liviu Iona Stoiciu nu e
numai un revoltat, dincolo de insurgenta sa se
simte si bucuria de a trai cit mai intens „clipa cea
repede ce ni s-a dat”. De a observa cu
minutiozitate tot ce ne inconjoara. „Avem si un
cuib de vrabii in streasina, in dreptul balconului
nostru – stam la ultimul etaj. Sotia (care vine pe
plaja doar pentru doua-trei ore dupa 16.30, in
rest sta in balcon si citeste) asista zilnic la
partidele de dragoste dintre o vrabiuta (mica-
mica) si un vrabioi mereu tantosa”. Acesta „e un
ritual bine pus la punct – continua el – dupa ce
coboara de pe vrabiuta, vrabioiul o inconjoara de
mai multe ori, iar vrabiuta se descarca printr-un
cintec specific”. Dupa cum observam, nu numai
ochii „lucreaza” la capacitate maxima, ci si
celelalte simturi. Timpanele autorului percep
zgomotele la un mod acut. Mirosul si pipaitul
joaca, la rindul lor, un rol activ in contemplatie.
Degetul aratator al autorului se ridica mai intii
indignat in aer, apoi coboara-n resemnare.
Intilnim in notatiile sale o mirare perpetua,
urmata de o dojana crestina, in spatele careia se
simte insa adiind o grijanie venita din strafunduri.
Cui ii adreseaza reprosuri anti-jurnalul? Cumva
propriului sau ego? Ar fi interesant sa vedem
cum toate aceste notatii trec din anti-jurnal in
poezie si uneori invers, cum se intimpla, de
pilda, in poezia Serenada…: „Pe o duna de
nisip, pasare de papirus, fandosita, ridicata de la
sol si iar coborita. Scamosata toata. Scapata de
primejdie. Batind / speriata aripile, infiorata
profund de un cimp electric generat prin frecare
la sol…/ Pasare migratoare cu citeva versuri
scrise pe ea”. E vorba, dupa cum ati ghicit, de
un zmeu sau de un avion de hirtie aruncat pe o
duna de nisip. Papirusul, ca si nisipul trimit cu
gindul la piramide, la egipteni. Sfirsitul e
edificator in privinta decriptarii poeziei, care nu e
altceva decit o „pasare crescuta fara credinta si
fara lege la masa de scris!”.
Biserica din celebra caruta a lui Liviu Ioan Stoiciu
e plina de pasari de papirus, care isi iau zborul
spre inaltimi la fiecare hurducatura a drumului,
inaltindu-se spre cer si coborind in neantul din
noi.
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
