Citeva dezamagiri

Fiind plecat, la inceputul anilor nouazeci, intr-o scurta calatorie in Austria, timp de o saptamina m-am detasat de tot (sau aproape tot) ce se intimpla in Romania. Indepartindu-ma de granitele tarii, m-am indepartat si de problemele ei. N-am avut acces la presa scrisa. Nici la cea vorbita. Astfel ca am trait, cum se spune, departe de lumea dezlantuita. In scurt timp, am inceput sa-mi sterg din memorie atit evenimentele recente (mineriadele de atunci si toata vinzoleala care a urmat dupa ele), cit si numele protagonistilor care evoluau pe scena noastra politica. Amintirea trecutului – rasturnarea lui Ceausescu, toata epoca de  umilinte si privatiuni pe care am trait-o – imi revenea din cind in cind in memorie, fara sa ma incarce de obisnuitul sentiment de ura pe care-l simteam in tara atunci cind aceleasi secvente imi reveneau in fata ochilor. Strainatatea imi oferea acea detasare necesara pentru a arunca o privire lucida atit spre trecut, cit si spre prezent. Haladuind pe stradutele curate, trasate parca cu rigla, ale unui minunat orasel situat undeva in preajma Vienei, ma incarcam din nou de un sentiment curat, premergator creatiei poetice. Mi-am dat atunci seama ca se poate trai si fara informatii de ultima ora. Fara dezbateri televizate. Fara mese rotunde si analisti politici care bat apa in piua si despica firul in patru, fara sa se intrebe daca problema in cauza merita sa fie dezbatuta sau nu. Aceasta a fost prima experienta. Ea s-a repetat cu fiecare calatorie pe care am facut-o in Vest sau in Est. Dupa fiecare iesire, ma intorceam cu gindul sa incerc sa traiesc altfel decit traisem pina atunci. Desigur ca, dupa un timp, uitam de tot ce-mi pusesem in gind si reintram, cu forte mereu sporite, in tot ce presupune viata de zi cu zi. In loc sa ma detasez de realitate, ma implicam din ce in ce mai mult in ea, traind uneori la modul paroxistic evenimentele ce se derulau pe scena noastra politica sau culturala.
Citeam ziarele, urmaream stirile, le dezbateam, discutind in contradictoriu, la circiuma sau la serviciu. Luam atitudine in presa. Scriam pamflete acide la adresa puternicilor zilei. Jubilam, dar jubilau si ei. Unii, de fapt, majoritatea, nici nu ma bagau in seama. Cum nu-i bagau in seama, cu mici exceptii, nici pe alti condeieri avintati care nu aveau in spatele lor structuri care sa-i protejeze si care erau protejate, la rindul lor. Acestia (am realizat asta mai tirziu) nu erau straini de jocul politic. Ei isi aveau (si au) sistemul lor de informatii, pe care, in anumite momente decisive, le folosesc, putind determina ascensiunea unui personaj si caderea altora. Prin urmare, miza acestor jucatori, aflati ori in prim planul mediatic, ori ascunsi in umbra, e una de prim rang. Dar oare miza noastra, a celor care scriam (si continuam sa scriem) doar din impuls, care o fi? Ce vrem, ce urmarim? Care-i scopul pe care vrem sa-l atingem? Scriem din vanitate, din placere, din dorinta de-a ne afirma? Dorim sa scoatem cu orice pret adevarul la iveala? De fapt, scriem mai mult de-amorul artei. Scriem pentru ca asa ne dicteaza nu constiinta, ci starea de moment. Dar scriem si pentru ca vrem sa schimbam ceva, sa indreptam o parte din raul care macina societatea noastra. Sintem constienti ca acest lucru nu e posibil, si totusi, dintr-un fel de masochism, raminem fideli ideii noastre, incercind mereu marea cu degetul. Cu cit ne "frigem" mai mult, cu atit ne incapatinam sa sustinem o cauza pierduta. Traim intr-o vesnica utopie, cazuti prada unor orgolii ce ne indeparteaza din ce in ce mai mult de realitate.  Societatea nu se schimba, insa, cu una cu doua. Iar atunci cind intervin schimbarile, observam ca raul continua sa persiste,  sub o alta forma. De acea avem parte mai mult de dezamagiri decit de satisfactii. Cauzele pentru care militam se umfla si se dezumfla asemenea unor baloane de sapun frumos colorate care plutesc deasupra capetelor noastre… Cind baloanele se sparg, dinlauntrul lor curge aer si sapun… Cu ce raminem? Raminem cu nimic…
…Recent, la vernisajul unei excelente expozitii de pictura organizata de Galeriile Dana, m-am intilnit cu distinsul nostru coleg de pagina, pictorul Val Gheorghiu, caruia, trebuie sa marturisesc, ii port o deosebita stima. Discutind despre una, despre alta, domnul Val mi-a reprosat ca nu mai scriu articole politice. Mi-e teama de ceva? Nu stiu, nu cred, poate. Nu m-am gindit la asta. M-am gindit insa la timpul si la nervii mei pe care i-am consumat scriind zeci si sute de articole din care s-a ales praful si pulberea… Nu stiu daca in scurtul dialog pe care l-am avut cu domnia sa am reusit sa-l lamuresc cit de cit cum sta chestiunea in privinta opiniilor mele. Nici asupra optiunilor politice. (Nu mai am niciuna!) Rindurile de mai sus constituie, in parte, un raspuns pe care incerc sa i-l dau, tardiv, in scris. "Detasarea" mea e rodul unor deziluzii acumulate de-a lungul timpului. Primul dus rece l-am simtit in vara lui 1996, cind, dupa atitea lupte grele, Conventia Democratica a cistigat puterea politica. Atunci am vazut ca "ai nostri" nu erau cu nimic mai breji decit ceilalti. Una din cele mai triste experiente pe care le-am avut in acea perioada a fost vizita pe care am facut-o la Prefectura. Institutia, pina atunci accesibila, devenise o adevarata reduta. O pazea un cerber. Un confrate de-al nostru, al carui principal merit era acela ca se inscrisese intr-un partid ce cistigase puterea, devenind, dupa alegeri, un pion important in cadrul administratiei locale. De sfatul lui asculta insusi presedintele partidului. Poetul se umflase in pene. Devenise inaccesibil. Si totusi, avea si el dezamagirea lui. Trasese sforile sa fie uns ministru al culturii. Partidul s-a eschivat sa-i indeplineasca doleanta… Intilnindu-l, in somptuosul sau birou, imbracat la costum si papion, mi-am dat seama ca militasem pentru o cauza pierduta. Raul mai mic fusese inlocuit cu unul malefic. Avind astfel de oameni in structuri, incetul cu incetul, partidul si-a pierdut credibilitatea. Am urmarit ascensiunea si iesirea de pe scena a acestui personaj si a altora ca el. De multe ori, am fost ispitit sa pun mina pe condei. Mi-am amintit, insa, ca pledasem pentru o cauza in care am crezut si care s-a dovedit a fi caduca. Mi-am turnat cenusa in cap si am tacut. Din cind in cind, am mai scris cite un articol, accidental. Am facut bine, am facut rau? Nu stiu. In 1996 mi-am pierdut speranta.
Probabil, pictorul Val, scriind, a avut si el parte, cum altfel?, de dezamagiri. Pragul atelierului sau l-au trecut personaje importante, precum presedintele Constantinescu si doamna Mona Musca. Pentru multi dintre noi, prestatia primului a constituit o lectie amara. Cit priveste Mona Musca, aici orice comentariu ramine de prisos. Nici pina astazi distinsa doamna nu si-a facut mea culpa.
Domnul Val Gheorghiu e si un monarhist inveterat. Poate ca as fi devenit si eu, si multi altii, daca regele ar fi avut o alta prestatie si nu s-ar fi grabit sa-si recupereze averile. Nu i-am vazut pe membrii Casei regale sa fie preocupati nici de inundatii, nici de seceta, nici de mizeria si saracia ce bintuie in Romania… Nici de faptul ca tara se goleste de oameni si paminturile ramin pustii… Poate ca aceasta indiferenta e semnul lor nobiliar de-a fi…
    Domnul Val are putere sa creada intr-o cauza si sa pledeze pentru ea.
    Eu nu mai am.
    Il admir si il felicit.
    Cam asta-i tot.

Publicitate și alte recomandări video