Cititorul de azi și cititorul de ieri

*

Ați mai scrie dacă ați ști că nu veți avea niciodată un cititor?

Iată o întrebare incitantă formulată cu ceva timp în urmă de revista timișoreană „Orizont”, în vremea pandemiei, când oamenii stăteau închiși în case îngroziți de virusul prezentat pe micul ecran. Se citea mai mult atunci decât se citește acum? Nu știu. Nu am făcut și nici nu am date statistice cu privire la acest fenomen. Poate că unii care citeau atunci citesc și acum, în timp ce alții, majoritatea, s-au uitat și se uită și azi doar la televizor.

Dar chiar și cei care citesc acum nu-i oferă prea mult șansele unui scriitor: s-ar putea ca romanul sau cartea sa de poezie să nu ajungă la nici un cititor, și nici la vreun critic literar, care e, nu-i așa, un cititor de profesie. Chiar dacă scriitorul le-ar trimite cărțile, criticii și cititorii, chiar și în momentele de plictiseală, citesc, în mare, doar cărțile pe care le promovează alții. Avem de-a face aici cu un circuit închis. De aceea întrebarea ar trebui adresată mai degrabă celor care promovează cartea, decât celor care scriu.

Să spicuim însă câteva răspunsuri:

Maria Hruber, eseist: „Aș scrie, fără a sta prea mult pe gânduri. Nevoia irepresibilă de a mă exprima pe calea scrisului are justificări și rațiuni interioare mult prea adânci în ceea ce definește zona mea de confort existențial. Altfel spus, izvorăște din proximitatea întrebării De ce scriu?, o nedumerire mult prea simplă pentru a nu genera, la rândul ei, căutări mai mult decât complicate.” Deci pentru d-ra Hruber, scrisul ține de confort, dar nu de un confort oareșicare, ci de unul „existențial”!

Andreea Răsuceanu: „Cred că e o ipocrizie din partea unui scriitor să susțină că nu scrie decât pentru el însuși. Am auzit, de altfel, de multe ori întrebarea: pentru cine scrii, pentru tine sau pentru alții? De ce contează ce cred sau spun ceilalți, tu nu scrii pentru tine? Firește că, mai întâi de toate, scrii pentru tine, sau, mai bine zis, pentru că nu poți altfel, pentru că, odată ce ai început să scrii – mai ales literatură –, nu mai poți trăi altfel, totul pare infinit mai sărac, mai trist și mai zadarnic fără scris!” Cu alte cuvinte, scrisul ține aici de un reflex dobândit. Odată ce te-ai nărăvit la scris, lumea o să ți se pară searbădă și dacă scrii, și dacă nu scrii. Diferența e doar că atunci când scrii, începi să jubilezi.

Ioana Scoruș: „Da, aș scrie, aș scrie chiar de n-ar mai exista niciun om pe planetă, nu doar dacă nu m-ar mai citi nimeni, niciodată. Cum să renunț la acest travaliu încântător? Cum să renunț la joaca de a trece de la forjări interioare la joaca de a scrie tot ce-mi trece prin minte, pentru ca, mai apoi, a mă vedea expusă, pe pagina albă, ca un tablou într-o ramă? Uneori, tabloul pare o figură geometrică, alteori, un desen abstract despre care nu știu să spun mare lucru.”

Da, într-adevăr: oare se poate renunța la scris? Sau măcar la ceea ce deja ai scris?

Gogol a făcut-o. Și-a ars manuscrisul, într-un moment de criză, când s-a simțit păcătos, aruncând partea a doua a Sufletelor moarte în flăcări.

Partea doua se voia a fi un fel de paradis, căci prima parte e o descriere a iadului, a acelui fantastic al banalității, despre care vorbește criticul Lucian Raicu. Paradisul e însă mai greu de descris, el te împinge în propriul tău infern. În acest infern a căzut Gogol.

Întrebarea revistei „Orizont” conține, totuși, o eroare: întotdeauna o operă scrisă va avea un cititor – autorul însuși.

În cazul operei de artă – autorul operei de artă.

Chiar și Beethoven atunci când a compus marile sale simfonii fiind complet surd, le-a auzit răsunând undeva în conștiința lui.

*

Poezia e matematica sufletului. Matematică, nimic mai mult. De aceea dacă vrem să cunoaștem adevărul despre om, adevărul despre locul nostru în univers, trebuie să ne oprim la poezie. Ecuațiile și formulele din cărțile de matematică și cele din tratatele de știință nu ne servesc la mare lucru în acest sens.

Dezlegarea acestor mistere le găsim în poezie.

Acolo găsim și marile descoperiri științifice și cosmogonice care s-au făcut și care încă nu s-au făcut, dar care vor apărea în viitor.

Poezie e matematică pură, religie și magie. Înlăuntrul ei, în metafore și imagini, se află ascuns universul întreg.

*

Călin Vlasie trăiește într-o lume aflată în perpetuă schimbare, în care straturile de semnificații și simboluri din spațiul real se suprapun peste cele din spațiul virtual, formând un fel de Bandă Möbius, care prin răsucirea suprafeței sale se transformă dintr-un obiect matematic într-un obiect psihic cu nuanțe și proprietăți metafizice.

În acest sens, pentru a deveni compatibile între ele, cifrele și ecuațiile migrează spre lumea literelor, alcătuind silabe, cuvinte, propoziții, fraze și alte entități care au proprietatea de-a însufleți materia moartă din spațiul real, proiectând-o printr-un transfer informațional în cel virtual. Prin această translație sau transliterare, natura fizică se disipează în eter, pentru a se coagula apoi, înlăuntrul eului uman.

Iau naștere printr-un astfel de fenomen, paralelograme, prisme și sfere în care apar semințele unei noi realități, de natură psihotică, oscilând între ideal și rezidual, unde „un Dumnezeu cu pielea verde/ cu trupul mirosind a rășină” apare într-o poiană năpădită de lăcuste, ai căror ochi se curbează ca niște lentile „până în vârful muntelui”, iar picioarele se lungesc „pe deasupra șinelor de cale ferată”, înaintând printre „mici iconițe de mentă”, „microfoane și camere de luat vederi” ce atârnă pe fiecare fir de păr și pe fiecare fir de iarbă.

Observând cu ochi de clinician această natură duală (poetul este de formație psiholog și logoped – de aici și obsesia legată de matematica limbajului), contaminată de virușii cunoașterii de sine, Călin Vlasie scrie „nu despre viața sa/ ci doar despre ceea ce se întâmplă” dincolo de propriul său eu, unde totul, inclusiv el însuși, devine „din ce în ce mai mic” și „din ce în ce mai rarefiat”, și unde toate „se îndepărtează ca o adiere caldă a unor coleoptere”, ce ies din trupul său trecând din ființă în neființă, pentru a reveni, prin intermediul Benzii Möbius, iar și iar, într-un periplu nesfârșit, în spațiul ființării, adică într-un „loc de suferință trecător”, unde spune el, „sufletele celor morți cu păcate mai ușoare se purifică înainte de a intra în paradis” amestecându-se cu sufletele celor vii.

Vii însă doar în spațiul virtual.

În acest sens, proiectul său de trilogie, intitulată Virtual, constituie o încercare de redefinire a noii realități, contaminate de tot felul de viruși reali și virtuali, de natură pandemică.

*

Culese de la rubrica „Fapt divers”, unele dintre laconicele schițe ale lui Cehov – ca niște haikuuri epice – sunt adevărate bijuterii literare. Ele prevestesc absurdul și avangardismul de tip Daniil Harms care va înflori mai târziu în Europa, dar și în Rusia sovietică, în plină eră proletcultistă. Și ca să nu vorbesc în gol, voi cita aici în întregime o scurtă proză cehoviană, Culmea conformismului. E cât se poate de actuală: „Ni se scrie că acum câteva zile, unul dintre colaboratorii ziarului Kievleanin, un oarecare T., fiind apucat de un acces de suspiciune în urma citirii ziarelor din Moscova, și-a făcut lui însuși o percheziție la domiciliu. Cu toate că nu a găsit nimic suspect, s-a înșfăcat singur (probabil și-a pus cătușele, n.n.) și s-a dus la circumscripția de poliție.”

Vă dați seama, dacă pe vremea lui Cehov aveau loc astfel de întâmplări, atunci în perioada terorii staliniste de care a avut parte Daniil Harms, astfel de întâmplări au dat naștere la o adevărată psihoză în masă. Oamenii nu numai că se pândeau și se denunțau unii pe alții, ascultând pe după uși, dar, din spirit civic, făceau denunțuri și despre ei înșiși, pe baza unor fapte mai mult sau mai puțin reale, deschizându-și singuri ușa spre Gulag.

Nu m-ar mira să apară și astăzi, acolo sau chiar în spațiul nostru mioritic, astfel de fenomene.

*

Dar iată și o altă proză haiku cehoviană, la fel de actuală: „Ni s-a transmite, ca demnă de crezare, știrea că într-un spital s-a întâmplat următorul caz regretabil: trebuind să amputeze unui acar ambele picioare, cunoscutul chirurg M. și-a tăiat, din distracție, un picior de-al său și unul al felcerului care-l ajuta. Amândoi au primit asistență medicală.”

Scena pare desprinsă dintr-un film mut, avându-i protagoniști pe Stan și Bran sau, de ce nu, pe Charles Chaplin și Buster Keaton.

Cum adică, din distracție? Poate din neatenție. Dar chiar și din neatenție nu-ți poți tăia singur un picior.

Operația e destul de complicată. Nu-ți poți tăia piciorul dintr-o lovitură. Ca să-ți amputezi piciorul trebuie mai înainte să fii anesteziat. Iar dacă ești anesteziat nu mai ai putere să te operezi singur.

Și atunci cum procedezi, din distracție, îți pui o cârpa îmbibată cu camfor și apoi îți tai piciorul cu un ferăstrău?! Păi cum ți-l tai dacă ești sub anestezie? Și mai ales cum poți să te distrezi și apoi, fiind în aceeași stare, pentru a-ți continua amuzamentul, îi tai și un picior felcerului care te ajută la operație? Și felcerul nu țipă de durere, ci jubilează!? E anesteziat, cumva și el?

Dar ce s-a întâmplat, totuși, cu acarul, care a asistat la toată această scenă? Văzându-i pe medici aflați în plin extaz, și-a luat îngrozit tălpășița din spital, târându-se pe burtă? A rămas acolo în așteptarea unui alt chirurg? Sau poate medicul nu a apelat la camfor sau la alt anesteziant, ci la alcool. La votcă.

Mai întâi s-a îmbătat și și-a tăiat piciorul. Apoi l-a îmbătat și pe felcer și i-a tăiat și lui piciorul. Și ca să fie, cum se spune, tot tacâmul, l-a îmbătat și pe acar.

Astfel de scene jucate de un Stanley Laurel (în rolul medicului) și Oliver Hardy (în rolul felcerului sau mai degrabă invers), și Buster Keaton (în rolul acarului rămas neoperat) ar face deliciul publicului.

Dar pe vremea lui Cehov ele făceau deliciul cititorilor de ziare.

Nici o deosebire dintre presa din vremea lui Cehov și Evenimentul zilei al lui Ion Cristoiu.

Dar dincolo de presă, se pare că microschițele lui Cehov nu sunt departe de realitatea pe care o trăim. Și în cazul autodenunțurilor, dar și în cazul lucrurilor care se petrec în sistemul nostru sanitar, unde de multe ori, medicii operează cu ochii închiși, la inspirație, și în loc să-ți taie laba unui picior, îți taie o mână, sau, cum s-a întâmplat, bâjbâind pe întuneric, îți taie, din greșeală, limba sau penisul.

 

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video