Clasa de lux din România postcomunistă

Unul dintre sociologii mei preferați din perioada cursurilor universitare a fost Thorstein Veblen cu a sa teorie a „clasei de lux” (leisure class), care a abordat problematica inegalităților dintre oamenii, a prestigiului și a influenței de care se bucură unii în societate, a ierarhiilor sociale. Th. Veblen a fost un economist american de origine norvegiană, cu contribuții în domeniul sociologiei elitelor, preocupat de analiza relațiilor dintre consum și bogăție în societate, precum și de înțelegerea cauzelor socioculturale ale schimbărilor economice. La John Hopkins University a lucrat sub îndrumarea filosofului și logicianului Charles Sanders Peirce (1839-1914), fondatorul pragmatismului american. Ulterior, la Yale University a colaborat cu profesorul de sociologie William Graham Sumner (1840-1910), animat de principiile liberalismului clasic (laissez-faire) și ale darwinismului social inspirat de ideile lui Herbert Spencer.

În sociologie, pentru clasa de lux, am putea găsi termeni sinonimici precum „elita socială”, „clasa superioară”, „clasa de sus” (upper class), „clasa înaltă” (the higher class), „clasa timpului liber”. Cea mai potrivită traducere a conceptului de leisure class ar fi clasa celor care nu-şi câştigă existenţa din activităţi manuale, în genul producţiei materiale sau intelectuale. Însă, clasa timpului liber îi poate include şi pe cei care se bucură de bunăstare (de averea deţinută) fără să muncească manual sau intelectual, moştenind averi formate prin speculaţii financiare, investiţii fără efort, acţiuni de lobby sau alte avantaje care pot rezulta dintr-o poziție socială privilegiată.

Potrivit lui Veblen, clasa de lux se formează încă din stadiul civilizaţiei barbare, chiar dacă funcţionează ca o formă socială mai puţin diferenţiată în ansamblul comunităţii primitive. Diferenţierea apare pe măsură ce diviziunea muncii devine tot mai evidentă. Unii oameni se îndeletnicesc cu vânătoarea şi pescuitul, activităţi ce presupun curaj, bărbăţie, agresivitate şi, în general, o petrecere plăcută a timpului, în timp ce alţii desfăşoară diverse munci manuale, productive care implică un efort fizic intens. Aşa apare „distincţia părtinitoare” între două moduri de petrecere a timpului: isprava vitejească şi munca anevoioasă. Cu timpul, indivizii luptători, care dovedesc curaj şi abilităţi în mânuirea armelor în confruntările cu animalele sau cu semenii lor, ajung să-i domine pe cei care îşi dedică timpul muncind. Dominaţia celor puternici se va concretiza şi în posesia de bunuri materiale şi simbolice. În acest context, se naşte proprietatea privată ca manifestare a puterii celor care desfăşoară activităţi neproductive asupra celor care desfăşoară activităţi productive sau manuale. Scopul extinderii proprietăţii private şi al acumulării de bunuri îl constituie valorificarea acestora prin consum pecuniar (pecuniary consumption). Proprietarul consumă bunurile acumulate, se bucură de averea proprie nu pentru nevoia sa de subzistenţă, ci pentru plăcerea lui personală şi pentru a-şi etala în societate puterea economică de care dispune. Veblen numeşte acest fenomen emulaţie pecuniară (pecuniary emulation) .

Consumul ostentativ (conspicuous consumption) generează invidie şi rivalitate între membrii aceleiaşi clase sociale. Întotdeauna oamenii s-au comparat unii cu alţii. Averea este unul din cele mai importante elemente de comparaţie între oameni deoarece, pe lângă confortul fizic şi material, înseamnă şi reputaţie socială. Cei avuţi s-au bucurat întotdeauna de stima celorlalţi; au fost în egală măsură repere ale aprecierii sociale sau ale invidiei. Excepţie de la această regulă fac oamenii religioşi sau indivizii cu un „temperament aberant”. Comparaţia în funcţie de averea deţinută este cel mai adesea o comparaţie invidioasă (invidious comparision), iar scopul acesteia este determinarea poziţiei deţinută de un individ în ierarhia socială din punctul de vedere al capacităţii pecuniare. Cu cât consumul pecuniar ostentativ al persoanei este mai mare, cu atât ocupă o poziţie mai bine situată în cadrul ierarhiei sociale. Şi cu cât poziţia individului este mai bine situată în raport cu semenii săi din aceeaşi clasă (comparaţia invidioasă este net în favoarea sa), cu atât „abţinerea ostentativă de la muncă devine deci semnul convenţional al realizării pecuniare superioare şi indicele convenţional al respectabilităţii”, susține Veblen.

În logica vebleniană, apariția clasei de lux în România este legată de accesul privilegiat la resurse, control instituțional asupra proceselor de acumulare, transformarea rapidă a proprietății de stat în proprietate privată sau ceea ce s-a numit „privatizarea comunismului” cu tot ceea ce a urmat: „capitalismul de cumetrie” , „miliardarii de carton”. Era prin 2002, când Ion Iliescu, preşedintele de atunci al României, lansa într-un discurs adresat Parlamentului o sintagmă care avea să facă istorie:  „Trebuie să spargem acest capitalism de cumetrie care s-a format în România unde un grup de indivizi interesaţi parazitează finanţele statului, naţionalizând pierderile lor şi reţinând profitul”. Termenul de „capitalism de cumetrie” este asociat cu o modalitate specifică postcomunismului de a face afaceri, pe baza relaţiei dintre oamenii de afaceri şi autorităţile statului. Capitalismul de cumetrie a generat o nouă clasă de lux în România postcomunistă – „miliardarii de carton”, care s-au îmbogățit peste noapte pe baza relațiilor privilegiate cu elita politică comunistă, prin accesul preferențial la credite de la băncile de stat (ex. BACOREX, ulterior falimentată de povara creditelor neperformante și/sau nerambursate).

În România după 1990, clasa de lux se formează nu prin acumulare industrială clasică, ci prin mecanisme structurale de conversie a puterii politico-administrative în capital economic, în special prin privatizări ale întreprinderilor proprietate de stat, retrocedarea terenurilor, concesiuni acordate preferențial clienților politici, contracte de achiziții publice rezervate clientelei politice. Așa-numitele reforme administrative nu au însemnat altceva decât destructurarea unor entități publice sau destructurarea unor servicii publice în beneficiul unor operatori privați. În timp ce întreprinderile cu capital majoritar de stat acumulau arierate (datorii neplătite), apăreau peste noapte întreprinderi cu capital privat prospere. Cele mai mari afaceri postdecembriste (după Revoluția din decembrie 1989) s-au făcut pe seama avuției statului, a poporului, cum le place unora să spună. Clasa de lux din România postcomunistă este o clasă de acumulare accelerată prin poziție, nu prin productivitate. Aici nu ne referim la ceea ce se numește „acumulare primitivă de capital” (îndepărtarea producătorilor tradiționali de mijloacele de producție), ci de acumulare de capital datorată unor relații privilegiate dintre oamenii de afaceri și oamenii politici.

Dacă în sociologia lui Th. Veblen, clasa de lux se definește prin distanța simbolică față de munca productivă, în România postcomunistă, membrii clasei superioare sunt oameni de afaceri, parlamentari, manageri, consultanți, lideri de instituții a căror activitate este predominant de intermediere, rentieră, de acces preferențial la resursele publice și de control netransparent asupra circuitelor administrative de formulare și implementare a politicilor publice. În România post-1990, consumul ostentativ funcționează ca instrument de certificare a reușitei sociale prin afișarea de autoturisme de lux, locuințe supradimensionate, vacanțe exclusiviste, restaurante și cluburi private, participarea la tot felul de evenimente mondene. Îmbogățiții tranziției nu-și pot reprima tentația de a posta pe rețelele de socializare cele mai impresioante și demne de invidie secvențe ale prosperității dobândite: mașini de lux, case somptuoase, vacanțe exclusiviste petrecute în locuri exotice.

În căutarea de prestigiu academic sau cultural, membrii clasei de lux frecventează studii postuniversitare și obțin diplome de masterat sau doctorat care nu reflectă efortul individual și/sau contribuția la dezvoltarea cunoașterii științifice. Unii oamenii de afaceri își convertesc capitalul economic în capital politic, apoi în capital cultural (prestigiu social) pe baza diplomelor obținute la „bătrânețe”. În România actuală, „comparația invidioasă” este extrem de vizibilă, epatantă, intens mediatizată și, mai nou, amplificată de rețelele de socializare. Șmecherul cu mașină de lux și vilă, care merge în vacanțe de câteva ori pe an, a devenit etalonul succesului. În România, prestigiul social nu este corelat decât rareori cu performanța profesională reală. Din această cauză, succesul socioprofesional este contestat de marea masă a populației pe motiv că nu are la bază criterii meritocratice clare, transparente, accesibile publicului larg.

Publicitate și alte recomandări video