Colbure (III)
anunturi
Eurotrip
grandchef
anunturi
Bolta rece
anunturi

Colbure (III)

GALERIE
Eugen Munteanu
  • Eugen Munteanu
- +

Speram să aud o propoziţie eliberatoare precum: "Aşa‑i că te‑am păcălit şi pe tine?". Dar nu a fost să fie. Logica fără cusur a discursului paranoic s‑a instalat la un moment dat definitiv.

Prietenul meu era nemulţumit cu numele său, Mitel Stamate, pe care îl considera banal şi ridicol; în plus, era numele tatălui său pe care, după cum voi arăta imediat mai jos, îl detesta profund. Pseudonimul pe care şi‑l forjase, Ioan Colbure, trebuia să sugereze stranietate, marginalizare, dezrădăcinare, exil, dezorientare, derivă... Combinând secvenţa -ure, ce sugerează o formă rară, hipercorectă, a unui sufix mai rar, precum în strânsură, bătătură, căzătură, alipită la substantivul, învechit şi regional, colb ʻprafʼ, invenţia verbală Colbure convenea sugestiilor scontate. Fapt este că, în scurtă vreme, întrebuinţarea pseudonimului a înlocuit total numele din buletin, fiind adoptat şi de colegi, profesori sau membrii familiei.

Cei doi ani petrecuţi împreună, ca liceeni, până când el a absolvit liceul, au fost ani de intens comerţ intelectual şi sufletesc, de al cărui înalt nivel ne puteam da seama din semnalele de admiraţie care ne veneau din partea colegilor şi ale profesorilor. Un moment de turbulenţă în prietenia noastră a apărut atunci când, datorită unei componente ludic-amorale a caracterului său, prietenul meu s‑a apucat "să‑i facă curte" fetei cu care întreţineam eu însumi o idilă. Criza a fost rezolvată prin intuiţia feminină a prietenei noastre, C.D., care ne‑a declarat că nu mai vrea să aibă de a face cu niciunul dintre noi, lăsându‑ne liberi "ca să ne împlinim destinul".

Episodul culminant al prieteniei mele cu Colbure a fost vizita pe care i‑am făcut‑o la Borduşani, în casa părintească. Era în vacanţa de vară, prin august. Am traversat cu barca Dunărea şi Braţul Borcea şi pe jos cei câţiva kilometri al Bălţii Ialomiţei, urmând linia unuia din digurile transversale. Ce am văzut şi experimentat în cele două zile ale vizitei mi‑au întărit convingerea că toate reflecţiile şi speculaţiile lui Colbure pe marginea motivului oedipian şi a destinului Fraţilor Karamazov aveau o justificare cât se poate de legitimă. Venit dintr‑o familie similară, din acelaşi orizont social şi cultural, dar o familie obişnuită, în care eram înconjurat de dragostea şi grija neprecupeţită a doi părinţi tineri, nu aveam cum să nu fiu şocat, la 17 ani, să iau contact cu o familie dominată de ură, teroare şi suspiciune. Agent sanitar al comunei, dispunând aşadar de venituri cu mult peste media sătenilor obişnuiţi, tată, şeful familiei Stamate, era un tiran sadea. În cele două zile ale prezenţei mele la Borduşani, el nici nu s‑a arătat. Mamei sale, pe care Colbure o venera, îi interzisese orice contact cu exteriorul, ea neavând voie să părăsească spaţiul curţii. Copiii, Mitel, Sebastian şi Marin, precum şi sora lor, erau de asemenea supuşi unor privaţiuni majore, prost îmbrăcaţi şi hrăniţi. Carnea, lactatele, ouăle sau peştele, alimente de bază în zona noastră, erau aproape necunoscute membrilor familiei Stamate. Cel mai copios prânz pe care l‑am primit eu însumi, ca musafir, a constat din cartofi prăjiţi, mămăliguţă şi o roşie tăiată felii. Atâta tot! Dimineaţa şi seara se servea ceai cu pâine şi cartofi copţi. Venit dintr‑o familie normală, repet, această sărăcie lucie, indusă, mi se părea neverosimilă şi revoltătoare. Puţinii bani pentru subzistenţa familiei îi câştiga mama, d-na Stamate, cu acul şi cu igliţa, cusând sau brodând pentru femeile din sat câte o modestă faţă de masă sau perdea. Câştigurile sale părintele-tiran le irosea la cârciumă, pe băutură. Pe acest fundal, ceea ce s‑a întâmplat cu superinteligentul, ultradotatul şi ultrasensibilul meu prieten trebuia să se întâmple cu forţa fatalităţii!

Declinul fiinţei sale a început o dată cu absolvirea liceului. După eşecul la examenul de admitere la facultate (Institutul Pedagogic de 3 ani din Constanţa), Colbure a trebuit să meargă în armată. Potrivit legilor inumane, inflexibile şi, în fond, contraproductive, ale pedagogiei sociale comuniste, ca absolvent de liceu nu aveai decât două opţiuni: intri la facultate sau mergi în armată. În mentalul tinerilor de atunci, armata era percepută - şi pe bună dreptate - ca o pedeapsă şi o degradare socială. În măsura în care mulţi dintre noi primisem în familie convingeri anticomuniste, serviciul militar nu era, cum ar fi fost în condiţii normale, bazat pe sentimentul împlinirii unei datorii de onoare faţă de patrie, ci pe ură şi ranchiună: "patria" clamată de propaganda bolşevică nu era patria noastră!

Petrecute la unitatea militară de aviaţie de la Bacău, cele 16 luni de armată au fost deci pentru Colbure un calvar. Nesupunere la ordine absurde urmată de lungi perioade de arest, corvoade umilitoare, neacordarea de permisii şi învoiri, întregul repertoriu de "delicatese" al armatei populare au dat lovitura finală unui suflet deja şubrezit de experienţele nefericite ale copilăriei şi adolescenţei. Într‑una din scrisorile pe care mi le trimitea, Colbure îmi relata cu seriozitate că... a fost nevoit să se autopedepsească, arzându‑şi cu ţigara podurile palmelor.

Eliberat din armată în februarie 1972, Colbure se angajează muncitor calificat la serviciul de telefoane al municipiului Constanţa, slujbă pe care părea că o face cu plăcere, căci avea datoria, ca depanator, să umble toată ziua prin oraş, să se caţere pe stâlpi, să coboare prin subsoluri sau să intre prin casele oamenilor. Îşi închiriase pe strada Banu Mihalcea, în aceeaşi zonă a Pieţii Chiliei unde ne petrecusem anii de liceu, o cămăruţă fără ferestere, care primea o slabă lumină indirectă dintr‑o marchiză intermediară. În învălmăşeala de cărţi, tablouri şi schiţe, scule şi instrumente de pictură - pe lângă literatură, Colbure picta şi repara cu eficacitate orice aparat sau instalaţie electrică - îşi construise "colburăria", un fel de vizuină în care urmă să‑şi ducă toată viaţa. Instalată treptat, paşnic şi insidios, nebunia lui a devenit evidentă pentru apropiaţi (fraţii săi, Sebastian şi Marinică, fratele meu, Dorin, constănţean, care mă suplinea, căci plecasem eu însumi în armată, apoi la facultate, la Iaşi) pe la jumătatea anilor ʼ80. La început, excentricităţile lui ne amuzau. Absolut impresionantă, un obiect de artă în sine, era, de exemplu, instalaţia de încălzire pe care şi‑o construise din tuburi de spray-uri adunate de prin oraş, îmbinate într‑un uriaş şarpe-ouroboros de jur-împrejurul camerei, menit să difuzeze căldura captată de la flacăra unui primus cu petrol lampant.

Treptat, lumea lui Colbure s‑a redus la lupta permanentă pe care era silit să o poarte, zi şi noapte, împotriva unor "specialişti" nevăzuţi, care şi‑l aleseseră drept ţintă şi cobai pentru experimente sofisticate. Inventa mereu tot felul de trucuri, mijloace şi strategii pline de fantezie, căutând să fie cu un pas înaintea persecutorilor săi. Una dintre măsurile întreprinse, îmi amintesc, a fost construirea unui conductor din cupru pur, înfipt adânc în pământ la capătul patului, pe care îl ţinea în gură în timpul somnului, pentru a atenua efectul razelor emise de "specialişti". Multă vreme am sperat ca totul să fie doar un joc în care amicul meu se angrenase ca un talent histrionic ieşit din comun. Speram să aud o propoziţie eliberatoare precum: "Aşa‑i că te‑am păcălit şi pe tine?". Dar nu a fost să fie. Logica fără cusur a discursului paranoic s‑a instalat la un moment dat definitiv. Pensionat, prietenul meu a fost dus acasă, la Borduşani, în grija mamei şi a fratelui Marinică. Acolo l‑am văzut ultima oara, în vara anului 1992. Spre marea surpriză a mamei sale, care mi-a spus că nu vrea să vadă pe nimeni altcineva în afară de ea şi de Marinică, m‑a primit. Cele 50-60 de minute ale întrevederii noastre au fost o lungă tăcere, întreruptă doar de scurte întrebări sau remarci ale mele şi de frecventele oftaturi ale lui. Singurul cuvânt pe care l‑a spus a fost numele meu, rostit la întrebarea mea dacă ştie cine sunt! Acoperită cu o barbă monahală şi slăbită tare, figura lui era acum aceea a unui anahoret. În ochii lui mari, verzi, se citea o imensă durere.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Politica nu este o luptă între Bine şi Rău, ci una pentru putere şi resurse

Alexandru LĂZESCU

Politica nu este o luptă între Bine şi Rău, ci una pentru putere şi resurse

Deşi în plan emoţional sunt de înţeles dezamăgirile privind formarea noii alianţe de guvernare PNL-PSD şi comportamentul lui Iohannis, acestea sunt expresia unei viziuni idilice asupra politicii, fără nici o legătură cu realitatea.

Filmuletul zilei

opinii

Curcubeul experimental al lui Robert Şerban

Nichita DANILOV

Curcubeul experimental al lui Robert Şerban

Citit cap-coadă, poemul lui Robert Şerban e cât se poate de coerent. Imaginile se leagă între ele, ideile sunt duse până la capăt. Aproape nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Şi faptul acesta e de-a dreptul fascinat. Oare de ce dadaiştii nu alegeau o temă? De ce scrisul lor e disparat, alcătuit din unghiuri, cercuri şi linii frânte ce par a nu avea prea multe puncte comune cu realitatea?? Hazardul poate fi provocat şi apelând la logică şi raţiune. La inspiraţie poetică.

Evenimente demografice - IV. Divorţialitatea

Ciprian IFTIMOAEI

Evenimente demografice - IV. Divorţialitatea

Articolul din această săptămână încheie seria dedicată evenimentelor demografice (natalitatea, mortalitatea, nupţialitatea şi divorţialitatea) analizate pe baza statisticilor oficiale, relevante la nivel naţional şi pentru judeţul Iaşi. În luna martie 2021 s-a înregistrat cel mai mare număr de divorţuri din perioada ianuarie 2020 - septembrie 2021: 2702 divorţuri, iar trendul a rămas constant, cu peste 2000 de separări de cupluri, până în iunie 2021.

Aydan Özoğuz sau diversificarea diversităţii

Michael ASTNER

Aydan Özoğuz sau diversificarea diversităţii

În loc de motto: Să luptăm pentru pace până nu mai rămâne piatră peste piatră!

pulspulspuls

Scenarii cu privire la desemnarea noului viceprimar din partea partidoiului la noi în târg

Scenarii cu privire la desemnarea noului viceprimar din partea partidoiului la noi în târg

Aventurile consilierului Balalaicu de la partidoiul ieşean, care caută un post bun pe la vreun minister, dar, desigur, s-ar mulţumi şi cu ceva pe plan local, dar care musai să producă caşcaval, aventuri pe care le-am povestit aici la gazetă exclusiv din dorinţa de a arăta cum merg lucrurile în politichia ieşeană, au stârnit un interes neaşteptat în rândul cititorilor noştri şi nu numai. 

Caricatura zilei

Moș Nicoale & Co

Editia PDF

Bancul zilei

- "Pentru o digestie buna beau bere. Daca nu am pofta de mâncare, beau vin alb. Daca am tensiunea scazuta, beau vin ros (...)

Parteneri

Alte publicatii

    Intrebarea zilei

    Implementarea benzii unice pentru mijloacele de transport în comun pe toată lungimea șoselei Nicolina, o apreciați ca fiind benefică fluidizării traficului din zonă?

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.