Comanda de foc

Pentru cei care nu au intrat niciodată în arhive să vadă pergamente, documente și stampe de epocă, imaginea despre trecut este inevitabil alterată de mitologie. Iașul, capitală a Moldovei și curte domnească încă de la Alexandru Lăpușneanu, cu mitropolii ortodoxă și romano-catolică, cu mănăstiri-fortărețe apărate de ziduri de cetate împotriva năvălitorilor mai toate rămase și astăzi mândre în arhitectura orașului, duce totuși lipsă de clădiri civile care să coboare mai jos de finalul secolului al XVIII-lea (de aceea, spre exemplu, urmele Hanului Domnesc, care marcau limita zidului cetății, descoperit în zona Halei Centrale au fost conservate cu atenție!). De ce nu au rezistat casele obișnuite? Explicația e, bineînțeles, extrem de simplă: pentru că majoritatea erau din lemn sau acoperite cu stuf și au căzut pradă sutelor de incendii care au distrus orașul de-a lungul secolelor. După cum scrie Gh. Ungureanu, vrednicul director al arhivelor ieșene între 1941 și 1969, într-un articol consacrat pompierilor din Moldova, publicat în Revista Arhivelor, nr.2/1958, care călăuzește rândurile de față:

„Din străvechiul turn al Goliei, mult mai înalt ca azi – prevăzut în vârf cu cerdac pentru pompierul de pază – sunetele stridente ale clopotelor trase-n doagă ca la foc umpleau văzduhul, în timp ce pe poarta de sub turn ieșea în fuga mare un călăreț care se îndrepta spre strada Pojărniciei, unde-și aveau sediul pompierii. Urma apoi o alergare cu mare larmă a atelajelor de sacale, droage, tulumbe, trase de cai spre locul indicat de călăreț”. Ieșenii care cunosc Copoul vor spune: „stai, dar strada Pojărniciei există și azi, la intersecția de trei drumuri a laturii de vest a Colegiului Național «Negruzzi»!”. Exact acolo, la intersecție, unde pe vremuri exista o grădiniță, era sediul pompierilor sau, în termenii vremii, „roata pojarnicilor”. Poate nu e lipsit de interes, pentru eventualii cititori mai tineri, să spunem că în dicționarul celebru al lui Lazăr Șăineanu (Craiova, 1894, ediția mea) la incendiu se spunea „pojar”, iar pompierii erau, bineînțeles, „pojarnici” astfel încât înțelesul de azi al străzii amintite se limpezește pe loc. Nu însă și istoria instituției.

Spuneam că locuințele în Moldova, cu rarele excepții ale conacelor boierești erau rudimentare și extrem de inflamabile. Dacă la sate predomina bordeiul săpat în pământ și coliba pe furci de lemn cu nuiele împletite și lipite cu pământ, la oraș casele erau de regulă din bârne și cu acoperiș de stuf, tehnicile de construcție evoluând apoi spre cărămizile din lut cu paie numite „chirpici”. Doar casele boierești și bisericile erau construite din piatră și aveau o mai mare capacitate de a supraviețui incendiilor devastatoare ale timpului datorate neglijenței, dar și a sistemelor rudimentare de încălzire în interior între care celebrele „ursoaice” care încercau o dirijare a căldurii prin intermediul unui coș de nuiele deasupra vetrei sau prin „fumuri de sobă” rudimentare făcute din scânduri în acoperișul casei, recirculând fumul fără horn. Inutil de ghicit cam cât de mare era riscul de incendiu, astfel încât nevoia organizării de structuri instituționale care să poată interveni în caz de „pojar” a apărut încă din vremea agiei (poliția orașului) care, cu mijloace rudimentare se străduia să oprească focul cu „tulumbagii și apari”. Dar marele incendiu din 19 iulie 1827, care a distrus aproape în întregime Iașul a arătat că e nevoie de pompieri profesioniști, organizați militar, care să fie capabili de acțiune rapidă și eficientă. Adică, în termenii administrației rusești care preluase conducerea principatelor după Pacea de la Adrianopol (1829), trebuia organizată imediat o comandă de foc.

Însă abia după un alt mare incendiu, în 1832, generalul Mircovici, guvernatorul Moldovei, face un raport detaliat despre necesitatea „formarisirii comandei de foc” și, după modelul făcut de Kiseleff la București propune, în noiembrie 1833, regulamentul pentru înființarea unei „roate” (adică o companie cu trei plutoane) cu uneltele necesare, cu „mașini” pe care să se pună, după modelul din Rusia, poloboace pentru apă și cu o „droagă” pentru transportat pojarnicii în viteză. Dar administrația rusească se retrage și, în iunie 1834, este înscăunat domnitor un apropiat al Rusiei, Mihail Sturdza. Cum problema incendiilor era stringentă, proiectul lui Mircovici este înaintat cancelariei domnești care, la 3 ianuarie 1835, îi supune aprobării domnitorului o anafora pe această temă. Iată, în tălmăcirea lui Gh. Ungureanu, cum suna rezoluția domnească pe „raportul de oportunitate”, cum i-am spune astăzi: „Să întărește acest așezămînt și spre a să pune fără întîrziere în lucrare și a să primi cele mai nimerite măsuri, să încredințează înființarea comandei de foc unei comisii alcătuite de d-lor vornicul Ștefan Catargiu, vel-Agă, de dumnealui colonelul Lățăscu și de d-lui spătarul Beldiman, care să vor îndeletnici cu adunarea cinurilor de jos, cît și cu informăluirea îmbrăcămintei lor cu chipul cel mai iconomicos, luîndu-se de pildă Jandarmiricești”.

La 22 mai 1825, comitetul raporta domnitorului încheierea procesului de organizare a „roatei de pojarnici”, care cuprindea 3 ofițeri, 9 unterofițeri, 90 pojarnici, 2 barabancici (toboșari), cu 76 cai, 24 sacale, 4 tulumbe și 5 căruțe plus o tulumbă cu mașină sugătoare, toate fiind adăpostite în cazărmile agiei din cvartalurile Iașului. Pe 24 mai 1835, Mihail Sturdza aprobă regulamentul de înființare, iar apostila sa olografă, transcrisă de colega arhivistă Ina Chirilă, „Sfatul nostru va ceri de la acişti înformăluiri care să va păstra spre ştiinţă, puindu-să în lucrare şi lămurit” reprezintă actul de naștere al instituției pompierilor din Moldova în dubla lor subordonare față de Ministerul Trebilor Dinlăuntru și față de Eforie (Consiliul local de azi) care le asigura finanțarea. Firește că toate aceste acte originale citate de Gh. Ungureanu au rămas în același loc și astăzi: la Arhivele Naționale Iași.

„Comandă de foc” care în zilele noastre, la aproape două veacuri de funcționare, spune că singurul foc pe care nu-l poate stinge este „cel la inimioară”. În rest, putem avea încredere în curajul și profesionalismul ei. La mulți ani, colegilor de la Inspectoratul pentru Situații de Urgență „Mihail Sturdza” Iași!

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naționale, Filiala Iași și scriitor

Publicitate și alte recomandări video