Comoara uitată din Copou: apa minerală purgativă Breazu, care a avut faimă europeană

Am luat autobuzul 36 și am coborât la capătul de linie, chiar acolo unde odată era Terasa Breazu, și unde se putea distra, bea o bere, un șpriț și mânca un grătar bun, o tochitură bună sau niște mici ca la mama acasă. Acum nu se zăreau decât rămășițele – fundațiile – acelei terase. Împrejmuit cu un gard de "foaie verde", am fotografiat izul de paragină și dezinteres a unui loc agreat de ieșenii de altădată. Peste drum, bătrâna casă a familiei Nazarie, de unde nea Ghiță, Dumnezeu să-l ierte, venea zi de zi să mai ajute pe cei de acolo. Acum, zăcea neschimbată și învechită de vreme, dar cu alți locuitori (nepoții), iar lângă ea, o vilă luxoasă eclipsa coșmelia lui nea Ghiță Nazarie. 

După spusele domnului Peiu, care mă însoțea și  care m-a convins să căutăm rămășițele unei fântâni văzute de dânsul prin anul 1976, am mers mai spre vale, aproape de rezervorul nou de apă din stânga șoselei, am traversat drumul foarte circulat de autoturisme și am sărit peste șanțul din partea dreaptă a șoselei și am intrat în pădura seculară. Am umblat de la stânga la dreapta și-n sus și-n jos, până la via de la Șorogari, dar nimic! Prin pădure am întâlnit oameni care căutau și ei ceva, dar nu puțuri visate, ci ciuperci și plante medicinale și natura, să-i poată mirosi esența. Ne-am salutat și ne-am văzut mai departe de treabă. Nicio rămășiță din acea fântână, măcar o piatră de chilipir… I-am spus celui ce susținea existența fântânii și chiar o rămășiță din ghizdul de altădată al ei: "Băi omule, nu ți-ai luat niște puncte de reper, ceva care să ne îndrume spre un loc din apropierea  puțului? Nu ai făcut o fotografie?" Domnul Peiu nu mi-a răspuns. 
După câțiva kilometri parcurși prin tot felul de mărăcini și teren denivelat, într-un final, luând-o spre Castel, am ajuns la Casa pădurarului. Am bătut la poartă și ne-a răspuns un tânăr, fiul pădurarului din zonă, zicându-ne că tatăl lui nu- este acasă, iar el nu a auzit vreodată de o fântână prin pădurea pe care o cutreiera de mic copil. Nu avea cunoștință de asemenea lucruri vechi, căci dacă ar fi existat, ar fi auzit de la bunicii lui. La Castel, la restaurant era agitație, mașini după mașini, deoarece lumea venea să se mai destindă, după zilele de restricție cu nebuna pandemie. Ajungând în sația de autobuz, ne-am întors așa cum am plecat – izmene pe călător – fără a desluși vreun mic semn, unde a fost odată măcar una din fântânile cu apă minerală ale Breazului, acolo unde se zice că ar fi existat și o făbricuță de îmbuteliere…
Nu am fost întristat, ci chiar m-am bucurat că mi-am spupus picioarele unui progres în mișcare, prin natura pură și nealterată a pădurii din Breazu.
Din documente rezultă totuși că prin acele locuri se găseau mai multe fântâni cu o apa vindecătoare.
După cum spunea și farmacistul Konya, un vechi farmacist al Iașului de altădată, ce deținea Farmacia Konya (farmacia regală) din intersecția străzii Lăpușneanu cu strada  Brătianu, zona cu asemenea ape ce vindecau diferitele boli se întindea din strada Carol până în Breazu.
Știam că și în viile din actuala Grădină Botanică se aflau mai multe asemenea fântâni, a căror apă mergea și în străinătate, îmbuteliată în sticle imprimate și etichetate cu prețioasa Apă de Breazu.
Se spune că -“este demult știut”-, că în fosta zonă viticolă de la Copou, pe undeva în Breazu, pe Moșia Văiluța a lui C. Conachi, se aflau câteva fântâni a căror apă nu putea fi folosită de localnici ca apă potabilă. Asta se întâmpla prin anul 1836. Gustul amar al acelor ape, conținutul prea mare în săruri, au făcut pe cei ce au săpat acele fântâni, să le folosească numai pentru spălat. Totuși, apa de acolo adusă cu sacalele se folosea în Spitalul Sf. Spiridon,- nu ca apă potabilă, și nici ca apă de băut. Prin anul 1869, farmacistul și chimistul Dr. S. Konya, auzind de apa din fântânile de la Breazu,  s-a hotărât să-i facă analizele, iar rezultatul a fost publicat în anul 1870 de Academia de Științe din Viena. Conținutul apei în săruri purgative, fiind însă cam mic față de apele de aceeași natură din alte  părți din țară și din afara țării, apa de la Văiluța se bucură și astăzi de trista soartă a uitării. În luna mai a anului 1889, domnul Konya a fost invitat de cineva să cerceteze o altă fântână cu apă amară, tot dintr-o vie de la Breazu, din plasa Copoului. Tot în acel an, în luna noiembrie, domnul Konya a mai fost rugat de către  un domn, Costache Naiman Paraschivescu, proprietarul terenului respectiv să vadă o altă fântână, cu o apă asemămătoare. Fântâna cu 1000 de l pe zi a primit numele de Alexandru cel Bun. Konya, analizând apa și constatând că este mult mai amară și mai bogată în săruri purgative  și de o valoare terapeutică mai însemnată, decât în celelalte fântâni de la Văliuța, a făcut un studiu mai amănunțit, publicând rezultatele în Buletinul Societății de Medici și Naturaliști. Konya spunea următoarele: „Regiunea acestor ape amare trebuie să cuprindă o suprafață mai mare: ea începe chiar din oraș (Iași), din strada Carol, unde deja se află fântâni a căror apă conțne mai bine de 1 – 5 gr. de sulfat de magneziu per litru. Mai departe, ea se întinde spre nord, către Plasa Copou, cuprinzând Valea Breazu, Moșia Văiluța”. 
Încheind analizele apei de la Breazu, domnul Konya s-a exprimat astfel: “Luând în considerare toate proprietățile avantajoase ale apelor de la Breazu și în special ale fântânei Alexandru cel Bun, având în vedere ușurința cu care se pot cere aceste ape, fiind niște producte ale solului nostru, avem tot dreptul de a exprima convingerea noastră, că apele de la Breazu, fiind în mâinile unor persoane înțelepte și exploatate în mod rational, ele vor deveni în cel mai scurt timp un mijloc terapeutic mult mai apreciat, un obiect de consumațiune căutat de primă ordine. Un cercetător german, Lieblig, a desemnat apa amară de la Friedrichshall, când a analizat-o, ca un juvaer al Germaniei, apoi aruncând o ochire asupra rezultatelor analizelor, să-mi fie permis a constata, că juvaerul României, aflat la Breazu, lângă Iași posedă pietre mai valoroase decât cel din Germania”.
În vara anului 1894, tot la Copou, unde este Grădina Botanică, în via lui C. Gh. Mircea s-a descoperit o altă fântână cu o apă minerală cu efecte medicale ce au dovedit că poate fi folosită ca apă minerală purgativă. La data de 30 octombrie 1894, domnul V. C. Buțureanu a fost rugat să facă analiza acelei ape. S-a constatat, că apa ieșea din izvor de la o adâncime de 10-12 m, iar fântâna aflată în mijlocul viei, deci ferită de infecții, era bine pietruită. S-a mai constatat că se puteau scoate 50-60 de l pe zi. Apa venea dintre pături de argilă albastră, ce alterna cu argilă roșie feruginoasă, nisip, pietriș, iar în argilă se găseau bucăți de cristale de gips.
„Acolo la izvor, temperatura apei era de 9,5 grade, apa având reacție alcalină și prin agitare dezvolta bule de gaz. Gustul era puțin alcalin la început, iar apoi amar, dar fără a fi sărat și de aceea apa, când era scoasă din fântână era plăcută la băut. Dacă se lăsa mai mult timp în contact cu aerul, pierdea anhidrida carbonică, lăsând pe fundul vasului urme de var, însă la băut avea un gust amar mai pronunțat”.
În ziarul Ecoul Moldovei din anul 1895, luna august se zicea: Apa minerală, purgativă de la Breazu și-a făcut apariția dintr-o dată, fără prea multă reclamă și cu toată concurența apelor similare din străinătate, s-a dovedit a avea mai multe avantaje: 1) Apa de la Breazu este mai plăcută la băut și cu efect sigur, băută 1-2 pahare în interval de o oră, dar în cele mai multe cazuri ajungând și un singur pahar. 2) Apa de Breazu are efect durabil, fără a produce a doua zi constipație. 3) Apa de Breazu nu produce absolut nicio durere la stomac sau intestine. 4) Apa de Breazu se întrebuințează specialmente cu succes pentru a combate: congestiunile obișnuite, precum și constipațiunile, dispozițiunile inflamatoare ale organelor principale, indispozițiunile cronice ale organelor de respirațiune și circulațiune, deterioarea grăsimilor inimei, aglomerarea grăsimei, aglomerarea grăsimei prea abundente, boalele urinare și formarea pietrei, haemoroidele, boalele organelor genitale la femei.
Apa de la Breazu a obținut la expoziția de la București anul trecut, Medalia de aur, prin superioritatea sa în comparație cu alte ape minerale.
Consumatori fanatici pentru apele purgative străine, după ce au încercat această Apă de la Breazu le-au părăsit pe cele străine”.
Se spune că cea mai bună apă minerală din dealul Copoului se numea Apa minerală Mircea. După cum am menționat la început, exista și o făbricuță ce îmbutelia apa în sticle speciale, atât în țară, cât și în străinătate.
Apa minerală de la Breazu a fost autorizată la acea vreme: “Autorizată de Ministerul de Interne, serviciul sanitar superior cu oficia Nr. 1208 din 24 ianuarie 1885”.
“Depozit în Iași, la domnul I.S. Ionescu cu Tipografia Națională, la farmaciile domnilor Zbizewschi, Maugusch, Eiwen, Racoviță (Litschco și Vandori), Zwas, Jelea, Beceanu și Enghel, precum și la droghiștii Katz, Rosenstein și Becker. Reprezentant general D. Zobel din București, B-dul Elizabeta, nr. 43.” 

CORNELIU CARP, IAȘI

Publicitate și alte recomandări video