Admirabile sunt cazurile pianistei Raluca Ştirbăţ, violonistului Dragoş Mânza, sopranei Elena Moşuc. Plusul de admiraţie li se cuvine pentru că revin cu parteneri de înaltă calitate muzicală - menţionez spectacolul de operă al Elenei Moşuc, „Traviata”, sub conducerea lui Ivo Lipanovic la Opera Naţională Română, recitalul susţinut de violonistul Dragoş Mânza împreună cu pianista Alina Bercu, de Raluca Ştirbăţ, având tot statut de virtuoz al pianului, împreună cu violoncelistul Leopold Rudolf. Încă un exemplu memorabil a fost, la 11 februarie, programul susţinut de Daniel Wagner şi Joë Christophe în tovărăşia orchestrei Filarmonicii din Iaşi dirijată de Cristian Oroşanu.

Lucrările propuse spre audiţie, instrumentele soliste, interpreţii au alcătuit punctele de atracţie. Viola şi clarinetul sunt şi la Iaşi rara avis protagoniste ale unui concert simfonic (de amintit doar îndepărtatele - în timp - prezenţe scenice ale violistei Aida Carmen Soanea, mai recentele ieşiri la rampă ale clarinetistului Mihai Ailenei). La fel de rar ascultăm live chiar unul dintre cele mai cunoscute, mai frumoase opus-uri pentru clarinet şi orchestră de Mozart - în la major, KV 622. Nici viola nu apare sub lumina „reflectorului principal”, chiar dacă măcar Simfonia cu solist „Harold în Italia” de Hector Berlioz i-ar putea oferi ocazia. Iar Dublul Concert în mi minor opus 88 dedicat de Max Bruch celor două instrumente chiar a constituit o noutate pentru publicul ieşean. Public ce a meritat să-l asculte pe Joë Christophe, aşa cum a fost cunoscut deja la Bucureşti şi la Cluj Napoca.

Pentru Joë Christophe anul 2019 va rămâne bine întipărit în memorie: atunci a fost laureat al Concursului international din capitala Transilvaniei, atunci i s-au acordat premiul I şi şase premii speciale la Concursul internaţional organizat de Televiziunea Germană ARD la München. Cele două mari succese personale nu l-au împiedicat să rămână integrat în formaţia instrumentală a Conservatorului naţional de muzică şi dans din Paris, care a interpretat în octombrie al aceluiaşi an Dixtuorul pentru instrumente de suflat de George Enescu. Atunci l-am ascultat prima dată.

Evident, înaintea concertului susţinut la Iaşi în seara de 11 februarie, am reascultat înregistrările de la Paris şi cele disponibile pe Youtube. Prima impresie favorabilă este legată de adaptabilitatea sa stilistică. Deoarece opus-ul de Enescu a fost, în octombrie 2019, o noutate pentru tânărul instrumentist, lucrare complexă, de evidentă modernitate, cum partitura mozartiană interpretată la Iaşi reprezintă strălucit clasicismul muzical, se explică de ce juriul prestigiosului Concurs ARD i-a acordat, printre altele, trei premii pentru categorii diferite de muzică: interpretarea unei creaţii contemporane, a unei lucrări de cameră şi Premiul special GENUIN Classics. A treia distincţie menţionată reflectă una dintre calităţile principale de care se învredniceşte Joë Christophe: fineţea, maleabilitatea, sensibilitatea cu adevărat genuină a expresiei, materializată în sunetul catifelat ce nu îşi pierde delicateţea nici când desenul melodic pretinde nuanţa forte. Ascultând partitura clarinetului din Concertul în la major de Mozart a fost evidentă comunicarea solistului cu ascultătorii datorită egalităţii expunerii frazelor melodice cu frazele vorbite, pe care Joë Christophe m-a determinat să mi le închipui. Fraze ce nu au fost doar şiruri de note melodioase, calofile, sprinţare sau uşor triste, cum întâlnim deseori în muzica lui Mozart, ci mai mult: o spunere logică, inspirată, captivantă, ţesută din linii melodice scurte sau prelungi, ca o povestire, ca o afirmaţie hotărâtă sau marcată de dubiu, totul ordonat în mod contrastant, înlesnind astfel instaurarea dramaturgiei muzicii. Subliniind diferenţa dintre sunetele strălucitoare, puternice, şi cele imediat emise în nuanţă pianissimo, abia auzită, Joë Christophe a inclus discursului instrumentului său valoarea muzicală a tăcerii de o clipă, element mai rar întâlnit în versiunile altor virtuozi ai clarinetului, dar care, în versiunea sa nu a deranjat, dimpotrivă, a fost motiv de admiraţie.

Dublul concert de Max Bruch nu se dovedeşte o capodoperă, însă Daniel Wagner şi Joë Christophe au demonstrat încă odată că interpretul poate distruge, sau poate spori valoarea unei lucrări muzicale. Cu un plus de temperament, echilibrat prin frumuseţea tonului violei, prin dialogul viu cu partenerul de scenă, dialog spumos sau discret, în funcţie de scriitura de pe portative, Daniel Wagner te stimulează să-l reasculţi - calitate importantă la care poate ajunge un interpret. Experienţa sa bogată ca instrumentist în formaţii camerale şi în orchestre simfonice (acum deţine postul de solist al Orchestrei filarmonice Radio France) au rafinat sunetul şi expresia violei, i-au cultivat echilibrul dintre adaptarea deplină la „vocea” ansamblului, a orchestrei, şi „vocea” solitară, a solistului.

Altă calitate a celor două interpretări concertistice (Mozart şi Bruch) s-a luminat după ce aplauzele îndelungi au rămas fără bis-uri. Le-am aşteptat, dar restricţiile impuse de pandemie le-au împiedicat. Ceea ce înseamnă că Daniel Wagner şi Joë Christophe trebuie să revină pe scena Iaşului. Împreună sau ca titulari de program concertistic.

La fel de rar ajunge în faţa orchestrei filarmonicii „Moldova” dirijorul Cristian Oroşanu, şi domnia sa fiu al Iaşului. Rămân de admirat subtilitatea, ştiinţa evidenţierii rolului orchestrei şi rolurilor solistice într-o imagine muzicală unitară, atrăgătoare, ce îşi păstrează neîntrerupt caracterul echilibrat-modern. Alegând pentru titlul acestor însemnări numele soliştilor şi dirijorului, îmi place să cred că am subliniat rolul lor esenţial la realizarea unui program de foarte bună calitate, demn de valoarea ansamblului simfonic ieşean.             

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor