Concertul Filarmonicii dedicat Zilei României

Programul de vineri 29 noiembrie, dedicat în mod firesc Zilei României, a cuprins o lucrare binecunoscută, Uvertura „Moldova” de Eduard Caudella, o creație nouă pentru publicul ieșean – Concertul nr. 3 pentru vioară și orchestră în mi minor de Ștefan Aprodu și Prima Simfonie, opus 13, în mi bemol major de George Enescu. Firescul a mai reprezentat trei categorii, în această ordine: documentul oglindind o etapă de început a istoriei muzicii culte românești, opțiunea unui foarte tânăr compozitor privind ambientul stilistic al prezentului, o capodoperă. Al doilea și al treilea opus reprezentând prima ocazie de a cunoaște dimensiunile creatoare ale muzicianului invitat, al treilea, de pătrundere în universul enescian, atât de rar accesibil publicului fidel orchestrei Filarmonicii din Iași.

Concepția autorului, Ștefan Aprodu, respectă „trendul” ce s-a impus de mai multe decenii pe plan mondial: polistilismul, ceea ce compozitorul Dan Dediu a numit „neobabelism”, iar eu cred că ar mai putea fi catalogat, cum am scris cu alte ocazii, tot metaforic, „salata de stiluri”. Este rezultatul explicabil al circulației neîngrădite, rapide, a informației la nivel planetar, al mobilității tinerilor, care receptează în diferite zone culturale unde ajung, noutățile sau revenirile limbajului componistic.

În plus, Concertul nr. 3 se dovedește „scena” potrivită semnatarului partiturii să-și etaleze calitățile performante de violonist. Cum informații și înregistrări audio-video sunt accesibile pe internet, voi lăsa aici impresiile personale. Impresii foartebune. Sunt de admirat frumusețea sunetului, a frazării, flacăra interioară tinerească, minusculă în pasajele obediente nuanțelor piano-pianissimo, ajunsă la vârfurile arcului voltaic datorită acumulării ideilor melodice. Inspirat, sprijinit de virtuozitatea instrumentală impresionantă, de temperamentul, de afectivitatea îndatorată tinereții sale, ȘtefanAprodu nu își strunește avântul romantic, argumentând una dintre regulile preaiubitului stil de secol XIX și prin aderența evidentă la elementul focloric. Poate că ambientul muzical de zi cu zi, experiențele de audiție, preferințele proprii luminează mai ales melodiile și ritmurile dansurilor populare americane și spaniole, lesne de recunoscut în acest concert, dar asta nu-i o critică, ci o constatare, legată de atractivitatea muzicii.

Orientarea lui Ștefan Aprodu spre maniere compoziționale clasic-romantice rezonează des cu un element tehnic-expresiv propriu violoniștilor din secolul al XIX-lea până spre jumătatea veaculului următor: glissando. Astfel de sunete și-au păstrat rostul și farmecul până astăzi, dar expuse prea generos își merită doar prima parte a formulei americane „oldies”, fără partea a doua, „but goldies”. În schimb, altă modalitate interpretativă, de data aceasta, subliniat modernă, ad libitum, adică la voia celui care cântă, a marcat versiunea unei lucrări de Johann Sebastian Bach, oferită ca bis. Nu a fost un Bach țintuit în ramele epocii sale, ci un Bach mai aproape de zările romantismului. Frumos.

Revenind o clipă la Concertul pentru vioară, tinerețea autorului, complexitatea impusă de tipul lucrării – concert pentru instrument solist și orchestră –, justifică deocamdată unele neîmpliniri ca densitate a ideilor melodice și substanță a comentariului colectivului instrumental, pe care membrii orchestrei și dirijorul Bogdan Chiroșcă s-au străduit să-l configureze atât cât a permis partitura.

Bogdan Chiroșcă a dat dovada maximă a valorii sale prin versiunea Simfoniei în mi bemol major. O lucrare pretențioasă. Întâi de toate prin opulența ideilor melodice, multitudinea referințelor stilistice și virtuozitatea scriiturii complexe, polifonice, pentru toate compartimentele orchestrei, la care ajunsese în 1905 tânărul de numai 24 de ani George Enescu. În al doilea rând, acest text muzical, fiind și cel mai cunoscut din creația genialului compozitor, așează interpretul în „groapa cu lei” a versiunilor cunoscute, de referință. În al treilea rând, experiența, succesele dirijorului ieșean s-au acumulat mai mult în domeniul genului liric, al operei – domeniu ce nu i-a lăsat timpul îndelungat necesar aprofundării prin studiu individual și de la pupitrul dirijorului a muzicii lui Enescu. Aici s-a plasat surpriza plăcută. În limitele generoase ale contrastului.

Am ascultat opusul enescian cu interes nici o clipă întrerupt. De la primele douăsprezece note-semnal emise de instrumentele de alamă (trompete, tromboane) la întreaga desfășurare grandioasă, ca scriitură, aspect sonor-expresiv, polisemantică și climat afectiv ardent. Nu am simțit acum tempoul alert, diferit de cel mai așezat ales de mulți dirijori, încă de la această „deschidere de cortină”, ca pe o nepotrivire. Totul s-a păstrat nu în limitele, ci între garnițele avântului temperamental-spiritual propriu tinereții compozitorului, în atmosfera luminoasă, de plenitudine, de comuniune a ideilor muzicale într-un spectacol antrenant, strălucitor. Interpret cu o muzicalitate, simț al traseului melodic, simț al culorii, talent-știință a construcției formal-sonore, experiență în conducerea orchestrală, ajuns în sfârșit la interpretarea pe scenă a opusului enescian, pe care și-a dorit-o de mult timp, Bogdan Chiroșcă „a visat” simfonia, a indicat, a insuflat, a modelat fiecare frază, fiecare acord, fiecare sunet instrumental imprimând orchestrei elanul potrivit acestei simfonii.

Toată suflarea de pe scenă a participat fără rezerve la edificarea acestui opus pe care mă întreb dacă nu-l putem considera o odă a bucuriei în stil George Enescu. Deși acum orchestra este cu totul alta, „copiii” de odinioară ai lui Ion Baciu fiind înlocuiți de generația tânără, am simțit la instrumentele cu coarde fervoarea, lumina catifelată, unitatea sonor-expresivă admirată de atâtea ori în istorica sală a Filarmonicii, sau prin mijlocirea înregistrărilor cu lucrări de Enescu. Toți titularii instrumentelor de suflat au atins limita de sus a performanței tehnic-muzicale, toată orchestra a „respirat” la unison sub bagheta lui Bogdan Chiroșcă. Pătruns și el de cântarea polifonică dar îndreptându-și privirea, gesturile, corpul întreg spre fiecare grup instrumental atins de fluxul melodic. Nu am mai avut timp să verific de câte ori și-a aruncat dirijorul privirea spre paginile partiturii, dar sunt convins că foarte rar.

Voi încheia cu două regrete: profesor la Universitatea de Arte „George Enescu”, din 2021, dirijor permanent al orchestrei Operei Naționale Române din Iași, unde conduce spectacole de aleasă ținută muzicală, Bogdan Chiroșcă ajunge mult prea rar în fața ansamblului Filarmonicii ieșene. Al doilea regret, și cred că nu numai al meu, este motivat de acustica sălii mari a Casei Studenților, vitregă pentru concertele simfonice. Așa se explică disparitatea sonoră a unor compartimente din orchestră, mai ales a instrumentelor cu coarde (există diferențe și între viori-viole…), ceea ce s-a observat mai ales la interpretarea Simfoniei I de Enescu. Dacă locul de desfășurare a concertelor simfonice este, încă, un motiv de resemnare, invitarea mai des a dirijorului Bogdan Chiroșcă în stagiunile Filarmonicii rămâne ușor de înfăptuit.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog și profesor

Publicitate și alte recomandări video