Peste mai puţin de trei săptămâni, vom vota în alegerile legislative. Va fi, în mod normal, ultima consultare electorală din următorii patru ani, încheind un ciclu ce a pus la încercare răbdarea şi bunăvoinţa democratică a publicului.

Ne amintim că o succesiune similară de scrutine a avut loc şi în perioada noiembrie 2007 - decembrie 2009. Atunci, ea fusese prefaţată de referendumul (eşuat) pentru demiterea preşedintelui Băsescu şi debutase cu europarlamentarele speciale din 2007, care urmau să desemneze primii reprezentanţi aleşi ai ţării noastre în forul european. Au urmat localele şi legislativele din 2008, pentru ca totul să se încheie cu prezidenţialele din noiembrie - decembrie 2009. Acestea din urmă au fost cele care aveau să stabilească învingătorii politici şi direcţia generală a ţării. Ne amintim ce a urmat: lovitura gravă suferită de sistemul financiar, de economia naţională şi de statul român, în ansamblul său, pe fondul crizei globale. O criză pe care partidele şi liderii hotărâseră să o ignore în campania electorală perpetuă din acea vreme, fugind de responsabilitatea deciziilor dificile.

Ne amintim şi ce s-a întâmplat mai departe, fără a insista aici asupra decontului politic al crizei. Nota respectivă a venit ceva mai târziu, dar, ştim bine, ea vine întotdeauna. Ceea ce ne interesează, în perspectiva momentului 6 decembrie, este falimentul de etapă (dar deosebit de grav) al politicii democratice româneşti, pe care niciun observator de bună credinţă nu-l poate ignora. A fost o evadare în grup din chingile oricărei forme de răspundere, o laşitate acută în privinţa informării publicului despre criză şi costurile ei, un cinism nemaipomenit cu care a fost speculat factorul feel good generat de cei opt ani de creştere economică anterioară.

Să trecem, acum, la timpul prezent - în fapt, la intervalul electoral 2019-2020. Succesiunea scrutinelor este uşor diferită (europarlamentare, prezidenţiale, locale, legislative), dar tot ultima etapă va fixa direcţia pentru următorii ani. Criza este de o cu totul altă factură decât cea din deceniul trecut, astfel că nu se pune problema mascării consecinţelor ei directe. Se pune, însă, problema onestităţii cu care este dezbătut impactul ei economic, a decenţei cu care este informat publicul despre perspectivele de refacere şi, desigur, despre potenţialul şi limitele transferurilor de fonduri dinspre Uniunea Europeană (atât prin bugetul propriu-zis, cât şi prin fondul de refacere post-pandemie, „Next Generation EU”).

Fără a neglija în vreun fel celelalte teme legitime de pe agenda politică naţională, în primul rând sănătatea publică, există riscul ca această campanie să devină un concurs cu premii pe tema cine va cheltui mai cu spor banii europeni şi în beneficiul cui. Cum de la Bruxelles nu vor mai veni, o vreme, chemări la ordine în privinţa deficitului bugetar, protagoniştii nu simt nevoia să-şi tulbure repertoriul de promisiuni şi să ne dea veşti proaste. Scadenţa va veni cândva - mai devreme decât ne-am dori - şi nu va fi vorba de criteriile de convergenţă UE, care pot fi îmblânzite prin decizie politică, ci de legile economiei, care nu se supun comenzilor de acest gen.

Nu avem, după decembrie 1989, tradiţia unor discuţii calme şi competente între politicieni pe tema echilibrelor din economie, iar unul dintre motive este, din păcate, şi absenţa unei cereri semnificative din partea societăţii. Cu siguranţă că sunt mulţi cei care simt nevoia de aşa ceva, dar care nu reuşesc să-şi articuleze solicitările. Apoi, probabil că momentul actual, cu dramele şi provocările sale, cu nevoia de a transmite societăţii mesaje optimiste, nu oferă cadrul potrivit pentru aşa ceva. În fine, pot avea dreptate cei care observă că nici în alte state-membre nu sunt încurajate temerile pentru ziua de poimâine şi că mult-discutaţii bani europeni vor începe să vină abia mai târziu.

Problema este că noi avem alegeri acum, iar campania electorală ar trebui să fie intervalul în care să-i întrebăm pe politicieni cum vor proceda mai încolo. Dacă vrem să ameliorăm funcţionarea sistemului nostru politic, sinceritatea este una dintre condiţiile fundamentale.