„Din 193 păcate distrugătoare de suflet, cădem zilnic în măcar 180 din ele”. Confesiune academică

Profesorul Gog a fost decan la o Facultate de Litere din țară. Omul dezvăluise, întreaga sa viață, o bonomie structurală, aparent, imposibil de alterat. Probabil că natura lui pozitivă și-a extras seva nu doar dintr-o înzestrare genetică, ci și dintr-o înclinație către cele sfinte. Gog a frecventat mereu Biserica, fiind cunoscut ca ortodox practicant. L-am reîntâlnit, nu demult, în niște comisii de doctorat. Am avut senzația că era puțin schimbat. Avea o mină îngrijorată și zâmbea destul de neconvingător. În pauza unor deliberări, l-am întrebat cum o mai duce. Nu mi-am ascuns bănuiala că s-ar fi aflat într-o zi mai puțin reușită. A fost surprins că observasem.

„Ai dreptate, Codrine, mă frământă niște gânduri de ieri, de la ora 19”, a zis, abătut, profesorul. Indicația temporală foarte precisă m-a intrigat. Ce s-ar fi putut întâmpla, atât riguros-cronologic, cu o zi înainte? Pesemne, domnul Gog, ca și mine de altfel, își petrecuse seara în camera de hotel (eram amândoi membri „externi” ai comisiilor de a doua zi). De aceea, nu prea înțelegeam ce mari revelații s-ar fi produs acolo, pe lângă un dulap, un pat și un televizor ieșit din garanție! Văzându-mă nedumerit, profesorul continuă: „Cred că tu mi-ai înțelege mai ușor dilema, întrucât ești fin de preot (îi comunicasem acest detaliu, la o întâlnire anterioară, într-un anumit context al dialogului, n.m.) și ai o altă hermeneutică asupra diverselor curiozități existențiale. Așadar, îți voi istorisi niște lucruri care – abia aseară mi-am dat seama – îmi apasă conștiința…” Am devenit numai ochi și urechi.

„Ieri”, își începu domnul Gog enigmatica mărturisire, „plictisindu-mă în cameră, am comis o eroare. Am decis să urmăresc știrile naționale! Ce să vezi? Un reporter tinerel umbla cu un îndreptar ortodox în mână și ne transmitea, în intonație apocaliptică, un mesaj paralizant – vom ajunge cu toții în iad, deoarece, în dogma Bisericii noastre, există 193 de păcate distrugătoare de suflet, iar noi, omenirea, cădem, după spusele jurnalistului, în măcar 180 dintre ele la ordinea zilei. Am devenit atent, știi că nu glumesc cu astfel de lucruri! Cifra mi se părea îngrozitoare! 193 de transgresii, dintre care să fiu vinovat, ab initio, de 180 ar fi, crede-mă, dragul meu, chiar și pentru mine, ins cu frica lui Dumnezeu, halucinant! Am ascultat perorația acidă a tânărului cu răsuflarea tăiată. Când să mă liniștesc nițel, sesizând că nu intram în profilul enumeratelor fapte decăzute, trântește ziaristul nostru două păcate ce mi-au oprit inima bătrână în loc, pentru a o arunca, ulterior, într-o veritabilă fibrilație – 1. deținerea unei funcții de care nu ești demn și 2. munca excesivă, amenințătoare de sănătate și integritate personală. Sunt vinovat de aceste păcate cumplite! În privința ultimului, sper că nu ai nici o îndoială! Am muncit toată viața cu o fixistă și stranie disperare, ajungând, la bătrânețe, bolnav incurabil de reumatism și lombosciatică, efecte pernicioase ale nesăbuinței mele lucrative. Cât despre primul, ei bine, aici situația e tragică! Am avut, vreme de opt ani de zile, funcția de decan, absolut nemeritat și inadecvat…” „Haideți, dom’ profesor…”, l-am întrerupt eu cam buimăcit, „ați fost un decan bun!” „Nicidecum!”, negă, vehement, Gog.

„Am fost un decan slab, iar slăbiciunile mele personale au condus la situații academice nepotrivite pe plan colectiv. Două asemenea momente mă obsedează de ieri, de la știri. Mai întâi, aprobarea pe care am dat-o unei cereri a Fundației Culturale Ursul Carpatin. Îmi solicitau ei acolo, cu un deceniu în urmă, să le admit o festivitate de anvergură, în mai multe amfiteatre ale Facultății de Litere, festivitate dedicată președintelui lor onorific, marele poet național Pompilian Momescu. Am oprit procesul educațional în școală două zile și am participat eu însumi, ca amfitrion, la acea revărsare de veleitarism. Nu am avut puterea să mă opun… Apoi, când submediocra mea colegă, asist. drd. Ionescu Căprioara, s-a pensionat, mi-a fost milă să nu o trec pe lista celor recompensați cu titlul de professor emeritus (majoritatea lor membri ai Academiei). La ceremonie, ea a aruncat însă medalia primită de la rector în capul unui savant chimist din rândul întâi al aulei, răcnind că nu va accepta decât o decorație confecționată din aur greu… Dintr-o delicatețe prost gestionată, am promovat nulitatea, am celebrat mediocritatea și am zeificat stupiditatea.

M-am arătat nedemn de funcție, Codrine, și, ca atare, păcătos.” Am vrut să deturnez discuția și să atenționez că teza de doctorat la care asistasem merita, cel mult, calificativul „bine” (cum laude), dar bătrânul profesor scrisese deja în procesul verbal, cu ochii înlăcrimați, „excelent”. O distincție summa cum laude tocmai se adăugase la încărcata lui spovedanie.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video