Confesiunile unui samovar

Crezi că un samovar se poate confesa? m-a întrebat cineva.

De ce nu? i-am răspuns. Un samovar se poate confesa, ba mai mult decât atât, se poate spovedi.

Sigur că spovedania unui samovar nu se poate compara cu spovedania lui Stavroghin. Căci oricât ne-am suci și răsuci, extrapolând lucrurile, nu vom găsi înlăuntrul său demonii de care erau obsedate personajele lui Dostoievski. Sau, poate, vom găsi. După cum vom găsi și îngeri. Nu prea mulți, dar vom găsi.

Una din întâlnirile mele cu un samovar a avut loc la magazinul de antichități din Podul de Fier. S-ar putea însă ca memoria să-mi joace feste și magazinul de antichități să fi fost unul de suveniruri. Sau poate o altă prăvălie, mai măruntă, dar pe care amintirea a mărit-o până la halucinație. Nu ştiu însă de ce mi-a rămas întipărită în minte imaginea unei vitrine în care se aflau expuse câteva casete cu bijuterii, o veche statuetă aztecă, precum şi o mulțime de linguri, cutiuțe, lingurițe şi sfeșnice, alături de un samovar înconjurat de cărţi de joc şi pipe, şi, bineînțeles, alături de un orologiu cu acele încremenite în timp. L-am achiziționat fără să stau prea mult pe gânduri și l-am dus acasă. N-am avut însă timp să ascult confesiunile lui, deoarece am dăruit samovarul unui vecin, care în scurt timp a plecat din oraș, mutându-se într-o altă țară. Mai târziu, am regăsit câte ceva din aceste combinații de obiecte, note, senzații şi idei, văzute în vitrina magazinului din Podul de Fier, în casa poetului Mircea Dinescu, situată nu departe de Arcul de Triumf, unde venise în vizită poetul Evgheni Evtușenko. L-am găsit acolo stând ghemuit în fața unei ceșcuțe de ceai, într-o poziţie care-mi aducea aminte de băutorii de absint ai lui Picasso, alături de doamna Elena Loghinovskaia, de Mașa Dinescu și Albert Kovacs și alți musafiri exotici.

Am fost obsedat de samovare încă din copilărie. Acasă aveam un samovar, nu știu cât de vechi, nici cât de mare. În copilărie, îmi părea enorm, dar dacă l-aș vedea acum, probabil că dimensiunea lui mi s-ar părea modestă. Oriunde mă duceam în vizită, fie la vecini, fie la bunici, fie la rude, dădeam peste câte un samovar, ținut mai mult pentru decor, dar întotdeauna la loc de cinste, nu departe de portretele familiei și de icoane.

Erau samovare vechi, moștenite din generație în generație. Satul meu părea invadat de samovare. Pe unde te duceai, dădeai peste un samovar. Cel puțin aceasta-i impresia mea. Până și în pridvorul bisericii, dar și în clopotniță, și în altar, găseai câte un samovar acoperit de pânze de paianjen. Erau samovare aduse de la Cernăuți sau Lvov, unde se duceau adesea părinții și bunicii noștri, făcând neguțătorie.

În perioada copilăriei mele satul era viu. Acum, satul meu a îmbătrânit. Oamenii s-au rărit, iar locul samovarelor le-au luat cuiburile de berze cocoțate pe vechile șure acoperite cu șindrilă și pe stâlpii de electricitate. Privindu-le din depărtare, eu le asemăn cu niște samovare afumate, care ne-ar putea povesti multe lucruri despre copiii care ar fi trebuit să se nască, dar nu s-au mai născut aici, ci în altă parte, aceasta pentru că părinții lor au plecat din sat, pe meleaguri străine. Cuiburile de berze nu se simt, totuși, singure în sat; deasupra lor zboară cârduri întregi de drone, care trec granița, lepădând pe câmp baloturi de țigări, de biscuiți și ceai. Uneori, pachetele le poți găsi în ieslele părăsite, dar și sub căpițele de fân sau sub streșinile putrede ale caselor căzute în ruină.

Alt timp, alte obiceiuri. Altădată în sat, nu simțeai, chiar dacă ai fi dat cu pușca, vreun firicel de fum de țigară. Dar să lăsăm fumul de țigară în pace și să ne întoarcem la povestea noastră legată de samovare.

Un samovar imens, de alamă, frumos lustruit, că puteai să-ți răsucești mustățile oglindindu-te în el, cu mânere sculptate din lemn de abanos, se afla în casa bunicului meu Ferapont și a bunicii mele Tatiana. Mărturisesc că samovarul acesta a exercitat o fascinație asupra mea. Eram obsedat de el, adesea îl visam. Vorbeam cu el prin somn. Samovarul stătea așezat pe o măsuță cu trei picioare sub un imens orologiu care din timp în timp bătea ora exactă, iar sunetul său metalic răsuna în toată casa. Pe același perete se afla și carpeta Răpirea din serai, de pe care nu-mi puteam desprinde ochii. Și acum o văd întinsă pe același perete tapetat cu flori de un verde pal. Atunci nu știam, dar acum îmi dau seama că nu întâmplător Răpirea din serai atârna la loc de cinste în camera de oaspeți a bunicilor. Ea le aducea aminte de tinerețea lor destul de zbuciumată. Din câte am aflat, la 14 ani bunica fusese răpită și dusă de tânărul ei logodnic într-un sat vecin. Tatăl ei, străbunicul Foma, cel care se îmbogățise peste noapte, găsind sub rădăcina unei răchite un ulcior plin cu monede de aur și își cumpărase o moșie de 50 de hectare, clădindu-și și niște acareturi, s-a făcut foc și pară. Mai întâi, aflând vestea, a ieși în cerdac și a tras câteva focuri de armă în vânt. Apoi a încălecat calul, săltându-și în aer piciorul de lemn, și a pornit pe urmele lor, dar nu i-a mai ajuns. Și atunci, întorcându-se acasă, a dat vestea în sat că cine îi va aduce fiica acasă i-o va da de nevastă. Primul care s-a înfățișat a fost bunicul Ferapont. Flăcăul părea vrednic. Întâlnindu-se în curte, din două vorbe, cei doi s-au înțeles, bătând palma. Flăcăul a încălecat el pe calul său lăsat la poartă și a plecat în galop în satul vecin. Nu i-a trebuit mult să dea de urma fugarilor. Găsind-o pe bunica în brațele tainicului ei logodnic, a descălecat, a luat-o de mijloc, a urcat-o pe cal, i-a spus subțirelului amorez ce stătea încremenit uitându-se cu spaimă la el, „Rămâi pe loc, limbricule, că altfel îți zdrobesc țeasta” și dus a fost. Ferapont era un flăcău zdravăn și iute la mânie, având ceva căzăcesc în privirea sa, iar amorezul un pirpiriu ce tremura ca varga la vederea lui. Pe scurt, aceasta a fost povestea. Carpeta n-a existat atunci, a existat doar samovarul, pe care bunica l-a primit drept dar la nunta ei. A primit și pendula.

Carpeta a fost cumpărată mai târziu, din iarmarocul de la Cernăuți. Ea a constituit un motiv de tachinare între bunicul și bunica. Privind încruntat imaginile ce reprezentau Răpirea din serai, bunicul nu se putea abține să nu spună: „Bună poamă ai mai fost și tu, la vremea ta, Tatiana. Dacă nu te luam cu japca, rămâneai cu sfrijitul ăla al tău. Zău dacă știu ce ți-a plăcut la el. Cum de a reușit să-ți sucească capul?”. Auzindu-l spunând aceste vorbe, bunica se înfoia, răspunzând: „Uite că mi-a sucit.” „Asta ți se trage de la Viena, când ți-au intrat fumurile în cap.” Bunica Tatiana fusese într-adevăr la Viena, prin anii 1908-1909, când împlinise 12 sau 13 ani. La o paradă desfășurată în cadrul unui festival al minorităților din Imperiu, ca reprezentantă a etniei noastre. Fusese selectată pentru frumusețea și ținuta ei. Probabil că de la Viena s-a întors în sat cu multe amintiri și multe vise. S-a căsătorit la 14 ani, iar la 15 l-a făcut pe tata.

Samovarul bunicilor mă fascina, trezind adevărate reverii în mintea mea, mai cu seamă iarna, când viscolul vâjâia afară, spulberând zăpada, visam atunci cu ochii deschiși că stau pe un taburet în fața imensului vas de alamă ce semăna cu un alambic, ascultând cum răsună zurgălăii, venind de undeva din depărtări astrale. Mai visam, de asemenea, că, ieșind din baia de aburi învelit cu un prosop, mă așezam pe un trepied stând la o măsuță joasă aflată în mijlocul iazului, lângă o copcă tăiată cu toporul, dinlăuntrul căreia apăreau pletele sinilii și umerii goi ai bunicii mele Tatiana. În visul meu nu lipseau blinelele, nici zurgălăii, nici săniile, nici tropotul cailor, nici păhărelul de rom pe care bunica îl da peste cap scăldându-se în copca din care ieșeau aburi. Vise de copil.

Samovarul din copilărie ușor-ușor s-a șters din memorie în anii adolescenței, când ne mutasem la Iași. Părinții mei n-au renunțat la el și l-au luat cu ei, aducându-l mai întâi în Podul de Fier, unde și-au cumpăraseră o casă, apoi la Doi Peri, unde s-au mutat din simplul motiv că nu s-au putut acomoda cu viața de la oraș, achiziționând un conac de la niște greci. Acolo, și-au cărat aproape tot calabalâcul adus cu ei de la Climăuți.

Odată ajuns la conac, samovarul a fost așezat în foișor, acolo a stat vreme de aproape trei decenii, zi și noapte, înfruntând și căldura nemiloasă a soarelui de vară, și vânturile reci de toamnă, și crivățul iernii, dar și ninsoarea de flori a primăverii. Dimineața, pe măsuța pe care era așezat, găseam guguștiucii și vrăbiuțele ciugulind din firimiturile adunate peste noapte, în timp ce deasupra se auzea gânguritul porumbeilor ce sălășluiau, cu sutele, în podul casei noastre. Deseori, seara stăteam la taifas cu tatăl meu și cu oaspeții veniți la Doi Peri. Discutam câte și mai câte. Într-o seară de primăvară, stând în foișor, ne-am trezit cu câteva stoluri de berze sosite din țările calde ce au poposit pe crengile stejarului nostru secular. Timp de două zile s-au rotit în jurul lui, dar s-au lăsat și în stufărișul iazului, vânând șerpi și broaște. Apoi și-au luat zborul și au plecat mai departe. E posibil ca unele dintre ele să fi ajuns în satul meu natal, unde erau o mulțime de cuiburi de berze. În a doua primăvară au revenit. Rar mi-a fost dat să văd un spectacol atât de minunat.

Însă cele mai lungi conversații legat de samovare, dar și de literatură, le-am avut cu colegul meu de breaslă, poetul Emil Brumaru, pe vremea când eram colegi de redacție la Convorbiri literare. Când venea pe la mine acasă, și Emil mă vizita destul de des, de obicei după ce-și cumpăra setul de ziare și reviste de la chioșcurile din preajmă, mă trezeam cu el descinzând la ușa mea. Bineînțeles că ne așezam la taclale și, de fiecare dată, Emil îmi cerea să prepar samovar și să-l servesc cu o ceșcuță de ceai, deși el era un băutor împătimit de cafea.

„Știi, Nichita, îmi spunea el, pe unde mă duc și nu mă duc, tot dau de samovare. Merg pe la Dinescu, și acolo o văd pe doamna Longhinovskaia, soacra lui, îmbrăcată foarte elegant, purtând un șal pe umeri, tolănită într-un fotoliu lângă samovar. Cred că și Maia Morgenstern, căreia i-am dedicat atâtea poezii, avea și ea acasă un samovar. Dar acasă la Maia nu am avut prilejul să ajung. Tare mi-ar fi plăcut să beau o ceașcă de ceai în compania ei și să recit versuri. Știi ceva, Nichita, dacă tot mi-ai povestit atâtea despre tine și prigoana de care au avut parte strămoșii tăi, de ce nu scrii un volum de povestiri sau evocări care să se intituleze Povestirile unui samovar, sau ceva de genul ăsta.”

„Lasă-mă, Emil, cu poveștile tale”, îi răspundeam.

„Păcat, zicea Emil, ai atâtea de povestit. Trebuie doar să te așezi la masa de lucru și să le așterni pe hârtie. Scrie povestirile despre tine, ca și cum ele ți-ar fi fost relatate de un samovar.”

„Nu a sosit încă timpul pentru amintiri, Emil. Când va sosi, voi scrie.”

Și iată că timpul se pare că a sosit.

 

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video