Aşa cum s-a întâmplat adesea în istoria democratică italiană, fostul rival poate deveni un aliat de nădejde, dacă între timp a apărut o ameninţare mai serioasă.
Prin realegerea lui Giorgio Napolitano în funcţia de şef al statului de către colegiul marilor electori (parlamentarii, plus reprezentanţi ai regiunilor), Italia pare a fi depăşit impasul instituţional. Foarte probabil, acordul care a condus la reînnoirea mandatului său prezidenţial conţine şi angajamentul în favoarea învestirii unui guvern de coaliţie între forţele politice „convenţionale”. Însă atitudinea principalei forţe „neconvenţionale”, „Mişcarea 5 Stele” (M5S) a lui Giuseppe (Beppe) Grillo, faţă de acest compromis ne reaminteşte faptul că aranjamentele instituţionale nu sunt întotdeauna soluţii la crizele politice.
În momentul în care scriu aceste rânduri în capitala italiană au început protestele organizate de M5S. Grillo a simţit, probabil, că sâmbătă a exagerat chemând la un marş asupra Romei, şi a încercat să ofere asigurări privind caracterul non-violent al demonstraţiei. Se ştie că mesajul său populist, anti-partide şi anti-instituţii a fost deseori comparat cu cel al lui Benito Mussolini, dar, în ceea ce mă priveşte - nu voi detalia aici - cred că utilizarea adjectivului „fascist” este exagerată. Totuşi, violenţa de limbaj poate prefaţa alte forme, mult mai periculoase, iar utilizarea termenului „lovitură de stat”, cu referire la înţelegerea stânga-centru-dreapta pentru alegerea lui Napolitano, este cât se poate de îngrijorătoare.
S-ar putea ca Beppe Grillo, comicul popular devenit „non-politician” de succes, să fi exagerat, de data aceasta. Constituţia nu interzice reînnoirea mandatului prezidenţial, chiar dacă exista în acest sens o cutumă ce fusese până acum respectată cu stricteţe, în Italia postbelică. Coalizarea de ultim moment între grupările convenţionale a venit doar după ce fuseseră epuizate toate celelalte variante. Eşuase în atingerea majorităţii calificate până şi respectatul Romano Prodi, fost premier şi preşedinte al Comisiei Europene, cel care ar fi urmat să aducă alături de stânga câteva voturi „lucide” din rândurile M5S. Napolitano a fost, cu adevărat, ultima soluţie, satisfăcătoare şi pentru dreapta lui Berlusconi, şi pentru centrul organizat în jurul fostului premier tehnocrat, Mario Monti.
Însă acest rezultat liniştitor ascunde o mulţime de eşecuri, dezamăgiri şi paradoxuri, cu precădere pentru alianţa de centru-stânga şi pentru pilonul ei, Partidul Democrat (PD).
PD şi partenerii săi ar fi trebuit să câştige alegerile sau, eventual, să poată crea majoritatea (atât de dorită de Bruxelles) alături de Monti. Nu au reuşit, şi aceasta nu doar din cauza combativităţii lui Berlusconi: stânga a pierdut clar bătălia de imagine cu M5S. Multe dintre voturile în favoarea lui Grillo au venit de la foşti alegători ai stângii sau, oricum, de la cetăţeni care îl resping pe Berlusconi. Dacă ei erau păstraţi, alegerea şefului statului ar fi fost o simplă formalitate, iar liderul PD, Pier Luigi Bersani, ar fi fost deja prim-ministru. Însă, aşa cum a dovedit-o scrutinul legislativ, PD şi stânga nu au convins.
Totuşi, marea problemă pentru Bersani nu a fost semieşecul electoral: uneori, liderii sunt iertaţi pentru asemenea episoade. Însă, incapacitatea de a menţine unitatea partidului este greu de iertat. Fractura din interiorul PD între foştii comunişti şi foştii democrat-creştini era cunoscută de multă vreme, iar Bersani a încercat să o atenueze. În momentul în care însăşi aripa de stânga a partidului a început să se scindeze, demisia era singura soluţie.
Eşecul politic al PD ar putea zdruncina nu doar marele proiect al stângii post-Război Rece şi post-Mani Pulite, ci însăşi aspiraţia mereu formulată şi mereu contrazisă către bipartidism. Dreapta nu este nici acum unitară, întrucât Liga Nordului şi-a menţinut existenţa autonomă în raport cu marea grupare a lui Berlusconi, „Poporul Libertăţii” (PL). Neomogenă şi măcinată de tensiuni, aceasta din urmă s-ar putea la rândul ei disipa, la primul semn de scindare venit dinspre marele adversar, PD. N-ar fi exclus ca ascensiunea lui Grillo, echilibrul instabil din Parlament şi problemele politice şi personale ale liderilor importanţi din PD şi PL să constituie presiuni formidabile în direcţia unei reveniri la logica consacrată a politicii italiene: pluripartidism şi dansul neîntrerupt al coaliţiilor.
Politica italiană ne-a oferit, în acest an, o mulţime de paradoxuri. Oameni de stat care nu doresc, dar sunt obligaţi să intre sau să rămână în jocul politic. A fost întâi Monti, care era reticent să-şi vadă numele implicat în alegeri, dar care a fost aproape silit să o facă, atât din interior, cât şi de la Bruxelles (iar eşecul nu s-a lăsat aşteptat). Apoi, nevoia de a selecta un preşedinte l-a readus în atenţie pe Prodi, singurul politician italian care l-a învins (de două ori) în alegeri pe Berlusconi, dar care acum s-a văzut silit să îndure umilinţa de a fi sabotat de membri ai propriei tabere. Nu poate fi neglijată, desigur, nici cvasi-înfrângerea electorală a lui Berlusconi, care în fapt ascunde un veritabil triumf politic: dreapta rămâne competitivă şi - foarte probabil - retorica furibundă împotriva lui Berlusconi va lăsa locul unui parteneriat politicos.
Aşa cum s-a întâmplat adesea în istoria democratică italiană, fostul rival poate deveni un aliat de nădejde, dacă între timp a apărut o ameninţare mai serioasă. Poate că atitudinea antisistem a lui Beppe Grillo va contribui la îngustarea faliilor între partidele consacrate; şi poate că, pentru Beppe Grillo şi partizanii săi, implicarea într-o normalitate politică şi parlamentară reprezintă cel mai mare pericol.
Lucian Dîrdală este politolog şi lector universitar doctor în cadrul Universităţii “Mihail Kogălniceanu”