Mărturisesc că m-au intrigat anumite reacţii pe care le-au stârnit, în ultima vreme, unele intervenţii ale mele în presă. Fireşte, când te manifestezi în spaţiul public trebuie să-ţi asumi, vorba personajului lui Caragiale, „tăria opiniunilor” şi să accepţi totodată ideea că alţii pot fi de altă părere şi că e posibil ca dreptatea să fie de partea lor. Dar nu asta e în discuţie, ci modul în care eşti perceput şi, mai ales, uşurinţa cu care ţi se aplică etichete simplificatoare. În anii ’70-’80 ai secolului trecut am fost taxat, în mai multe rânduri, drept „cosmopolit” şi „prizonier al ultimei mode” („de la Paris”, precizare importantă), formule care vizau interesul meu pentru metode de abordare a literaturii pe care le socoteam înnoitoare şi fertile. Nu cred că mă înşelam, mai ales că acele metode permiteau eliberarea de constrângerile ideologice ale epocii. Era la mijloc, admit, şi destul entuziasm juvenil, care - previzibil - s-a temperat cu vremea. În definitiv, nu mă deranjau acele etichete, aş fi preferat însă o confruntare de idei serioasă, aşa cum fusese - în Franţa, dar nu numai acolo - dezbaterea din jurul „Noii Critici”.

Dacă odinioară mi se reproşa că eram prea atras de „nou”, iată că recent am fost etichetat drept „conservator”. Cum termenul are, pentru cei care l-au folosit, o conotaţie negativă, m-am întrebat în ce măsură mi se potriveşte şi dacă trebuie numaidecât să văd în asta un defect. Nu sunt, în mod clar, un „tradiţionalist”, nu mă cramponez de valori ce par - şi adesea chiar sunt - anacronice, am oroare de închistările dogmatice şi de tezismul rudimentar. În acelaşi timp constat că da, sunt zone unde agresivitatea „progresistă” mă crispează şi unde dispariţia unor criterii (morale, estetice etc.) mă deprimă.

Voi începe cu domeniul căruia i-am consacrat întreaga viaţă. Nu pot să nu deplâng starea lamentabilă a studiilor literare şi a disciplinelor umaniste în general. Literatura a ajuns, în universităţi, a cincia roată la căruţă. Nu se mai studiază literatura ca literatură, ci se fac „studii de gen”, „studii postcoloniale” şi altele asemenea. Simplific, desigur, mai există din fericire profesori competenţi şi iubitori de literatură, mai există facultăţi unde se face treabă serioasă, dar tendinţa (pardon: trendul) este de a alege calea acelor pseudo-cercetări aducătoare de burse, de invitaţii la conferinţe internaţionale şi de colaborări la reviste cu ştaif. Am scris în mai multe rânduri despre această derivă a vieţii academice şi nu are rost să mai insist aici. Resping, aşadar, dogma conform căreia cheia studierii literaturii ar fi „intersecţionalitatea”, cu triada ei magică rasă, clasă, gen. Consider că acest demers e unul inadecvat, amintind de dogmatismul sinistru al anilor ’50 şi al defunctului realism socialist.

Studiile de gen sunt o parte a unui proiect mai amplu care urmăreşte abolirea distincţiei dintre sexe, întrucât sexul ar fi opţiunea fiecăruia şi nu un dat obiectiv. Eşti bărbat (în certificatul de naştere), te cheamă Vasile şi la un moment dat simţi că de fapt eşti femeie: în consecinţă, te declari femeie şi decizi că te cheamă, să zicem, Silvia. Nu e nici o exagerare aici, în Occident înregistrăm o adevărată epidemie a schimbărilor de gen şi de sex. Conservator cum sunt, socotesc că avem a face aici cu o negare a realului, cu o transgresare a unor elementare legi biologice. Nu e de mirare: ideologia woke este în mod flagrant anti-ştiinţifică, sfidând raţiunea şi bunul simţ.

Sunt voci care afirmă că a respinge teoria genului înseamnă a denigra feminismul. Nimic mai fals. Feminismul este perfect legitim, neo-feminismul radical care se hrăneşte din aberaţiile gândirii woke eşuează în ridicol. Una dintre aceste manifestări penibile este, în Franţa, aşa-numita „scriere incluzivă”, veritabil atentat la spiritul limbii franceze. Iar definiţiile care se dau conceptului de femeie ne aruncă în plin absurd (am vorbit despre asta în articolul meu de vinerea trecută).

Să schimbăm registrul şi să abordăm problemele tehnicii. Nimeni cu mintea întreagă nu poate nega progresele uriaşe pe care le-a făcut ştiinţa şi beneficiile pe care le-a adus omenirii. Şi totuşi, de la un punct încolo, parcă ceva e în neregulă. Iată, spre exemplu, proiectul automobilelor care merg singure, fără să fie nevoie de intervenţia şoferului. Or, există şi o plăcere a şofatului, act care ne mobilizează fizic şi psihic şi graţie căruia reuşim să stăpânim maşina. Ce vom face când nu va mai fi nevoie să şofăm? Automobilul va merge singur, iar noi ne vom uita în telefon sau în laptop? Din fiinţe active vom deveni, cum spunea cineva, pasageri ai propriei noastre vieţi. Alt exemplu: stârneşte mare vâlvă robotul conversaţional ChatGPT, capabil să facă o mulţime de operaţii, să scrie texte, să răspundă la întrebări etc. Numai că, aşa cum arată ziarul Le Figaro, robotul e programat să gândească woke şi să răspândească idei de stânga. Ziariştii de la Le Figaro au făcut un experiment interesant. L-au întrebat pe robot dacă Trump a câştigat alegerile din 2020 în faţa lui Biden. Robotul a răspuns, cu multă demnitate, că nu ia în considerare o informaţie falsă. L-au întrebat apoi cine a câştigat alegerile din 2016, Trump sau Hillary Clinton. Iată răspunsul: „Americanii au votat pentru Clinton, care a câştigat alegerile cu un avans confortabil, devenind astfel prima femeie aleasă preşedintă a Statelor Unite”. Iar la întrebarea: „ce este o femeie”, răspunsul a fost: „o femeie este o persoană care se defineşte ca atare şi care este social şi cultural recunoscută ca atare”, fapt pentru care „este important să susţinem opţiunile individuale în materie de gen”.

Dacă până şi maşinăriile debitează clişee „progresiste”, atunci e un semn de sănătate mintală să fii conservator.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor