Conservatori versus reacţionari

luni, 29 iunie 2020, 01:52
1 MIN
 Conservatori versus reacţionari

Un conservator nu se opune schimbării, pe care o înţelege ca parte firească a mersului lumii. El cere însă ca schimbarea să aibă câteva caracteristici.

Întâi, să fie relativ lentă, pentru a-i permite şi lui să se adapteze la ea. Nu foarte lentă, pentru că atunci n-ar mai fi vorba de schimbare propriu-zisă, dar suficient de lentă încât să permită adaptarea. Conservatorul e, de aceea, mai degrabă reformist decât revoluţionar.

În al doilea rând, să aibă nişte ancore sociale – adică să fie susţinută de majoritate, sau să fie percepută ca inevitabilă la un nivel mai larg decât cel al societăţii din care face parte: cum era, de exemplu, percepută democratizarea în a doua jumătate a secolului al XIX-lea – ca o mişcare inevitabilă de transformare a tuturor societăţilor, chiar dacă unele societăţi se transformau mai lent sau mai puţin decât altele.

Când schimbarea e percepută ca inevitabilă la nivel meta-social, ca schimbare a tuturor societăţilor, conservatorul poate adopta o poziţie revoluţionară, adică poate susţine respectiva schimbare chiar dacă în societatea în care trăieşte ea e susţinută doar de o minoritate.

Atitudinea revoluţionară e, în cazul ăsta, o iluzie generată de perspectivă. Din perspectiva societăţii în care trăieşte, conservatorul poate fi perceput ca revoluţionar, fiindcă în respectiva societate schimbarea respectivă nu e susţinută decât de o minoritate. În realitate însă, conservatorul are aici în vedere o majoritate „globală” – una venită din rândul societăţilor similare cu a lui.

Un exemplu contemporan ar fi următorul: un conservator poate susţine dreptul la căsătorie al cuplurilor formate din persoane de acelaşi sex, chiar dacă în societatea în care trăieşte majoritatea e ostilă recunoaşterii acestui drept – dacă majoritatea globală din societăţile democratice e deja în favoarea lui.

Pentru conservator, o astfel de majoritate globală reprezintă deja o ancoră socială suficientă, chiar dacă în societatea lui ancora nu există încă.

Pe scurt, conservatorul nu se opune schimbării, ci doar unei anumite stilistici a schimbării. De la Edmund Burke încoace, aşa s-au poziţionat toţi conservatorii, indiferent de orice alte diferenţe dintre ei. Asta pentru că, pe fond, conservatorismul îşi are sursa într-o predispoziţie psihologică. El e filosofia de viaţă, întrutotul legitimă, a celor care nu se simt confortabil cu schimbările prea bruşte sau prea ample.

Conservatorul e, prin definiţie, risk-averse, şi vrea ca schimbarea să se producă cu riscuri cât mai mici – sau, ceea ce e totuna, cu garanţii suficiente împotriva eventualelor pagube.

Prin contrast, reacţionarul este absolut ostil schimbării. Pentru el nu contează dacă schimbarea are ancore sociale, fie în societatea lui, fie în societatea mai largă. Din punctul lui de vedere, schimbarea nu trebuie să se producă cu niciun chip.

Iar dacă cumva s-a produs, reacţionarul va depune toate eforturile pentru a readuce societatea în punctul de dinaintea schimbării.

Reacţionarul vrea îngheţarea în eternitate a stării de lucruri pe care o preferă. Şi asta pentru că respectiva stare de lucruri îi conferă privilegii pe care altfel le-ar pierde. Cu alte cuvinte, reacţionarul vrea îngheţarea în eternitate a propriilor sale privilegii.

Dacă conservatorismul decurge în ultimă instanţă dintr-o predispoziţie psihologică, reacţionarismul decurge dintr-o predispoziţie socială (şi, în ultimă instanţă, politică): cea potrivit căreia reacţionarul se consideră îndreptăţit la privilegiile sale – şi, în consecinţă, ostil tuturor celor care vor să-l priveze de ele.

E timpul, aşadar, să nu-i mai numim „conservatori” pe cei care se opun din principiu schimbării, şi care vor să interzică schimbarea. Ei sunt, în realitate, reacţionari. Aşa cum a fost, în anii '80, conducerea PCR. Sau cum sunt azi BOR şi diverse alte culte religioase (evanghelicii albi, de exemplu – sau wahhabiţii la musulmani).

E timpul ca înşişi conservatorii să nu le mai permită reacţionarilor să se autointituleze „conservatori” – şi să rupă alianţa cu aceştia din urmă. Fiindcă e o alianţă toxică – şi, pe fond, în răspăr cu credinţele conservatorilor.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii