Conservatorismul sau despre cum să nu faci schimbări de dragul schimbării

Conservatorismul este una dintre cele mai generoase doctrine politice în idei filosofice de mare intensitate. Fundamentele intelectuale ale conservatorismului sunt respectul pentru libertate, proprietate privată, tradiție, experiența lucrului bine făcut, preferința pentru practică și respingerea teoriilor abstracte sau utopiilor, dezavuarea schimbărilor de dragul schimbării, valorizarea prudenței în fața necunoscutului, certitudinii în detrimentul speculațiilor, progresului lent față de revoluțiile care promit să îmbunătățeasă peste noapte condiția umană sau calitatea vieții oamenilor. Printre cei mai proeminenți filosofi și gânditori politici care au pus cărămizi solide la temelia conservatorismului îi regăsim pe Edmund Burke (1729-1797), Michael Oakeshott (1901-1990), Roger Scruton (1944-2020), Irving Kristol (1920-2009), Russell Kirk (1918-1994).

Edmund Burke a fost un critic acerb al Revoluției Franceze de la 1789 cu toate excesele care au urmat. Această revoluție a pus capăt definitiv feudalismului, a marcat declinul monarhiei absolutiste și a influenței bisericii în viața socială, dar a adus radicalismul, extremismul, teroarea și crimele în politică, de care nu mai scăpăm nici astăzi. E destul să ne amintim de episodul în care capetele lui Robespierre și ale acoliților săi au căzut sub lama tăioasă a ghilotinei. Cei care mai ieri își ghilotinau tovarășii revoluționari au sfârșit ca victime ale terorii ai cărei adepți și apologeți au fost. Vandalismul și crimele acestei revoluții l-au determinat pe Burke să scrie o superbă carte Reflections on the French Revoluțion (1790), considerată de mulți o Biblie a conservatorismului anglo-saxon din care am selectat următorul fragment: „Dar unul dintre primele și cele mai importante principii care consacră statul și legile este ca aceia care se află temporar în posesie și se bucură de uzufructul său să nu funcționeze ca și cum ar fi deplinii săi stăpâni, uitând ce au primit de la strămoșii lor sau ce datorează posterității; ca ei să nu socotească ca și cum ar fi dreptul lor să întrerupă firul moștenirii, sau să risipească această moștenire, distrugând după plac întregul eșafodaj originar al societății; riscând astfel să lase celor ce vin după ei o ruină în loc de o clădire bună de locuit – și învățându-i pe acești urmași să arate la fel de puțin respect față de invențiile lor pe cât arătaseră și ei față de instituțiile strămoșilor lor. ”

Un al filosof britanic, Michael Oakeshott, consideră că politica trebuie să fie o activitate practică, bazată pe experiență, guvernată de prudență, nu de proiecte abstracte despre care nu avem certitudinea unor finalități benefice pentru oameni și comunitățile lor: „Omul cu o fire conservatoare consideră că un Bine familiar nu trebuie abandonat ușor în favoarea unui Mai Bine necunoscut. El nu este îndrăgostit de ceea ce e periculos și dificil; nu este aventuros; nu simte imboldul de a naviga pe mări care nu sunt trecute pe nicio hartă; el nu găsește niciun farmec în a te rătăci, a fi pierdut sau naufragiat. Dacă este forțat să navigheze în necunoscut, el preferă să-și măsoare fiecare pas” (M. Oakeshott, Rationalism in Politics, 1962).

Sir Roger Scruton a fost unul dintre cei mai influenți filosofi conservatori ai secolului XX și XXI. El a pledat pentru prezervarea tradiției, culturii occidentale, familiei și națiunii. Filosoful a criticat relativismul cultural, susținând „cultura înaltă”, literatura și arhitectura clasică, care reprezintă valori universale ce transcend epocile și oamenii, schimbările sociopolitice și modele culturale. Pentru toate acestea, Scruton a fost considerat un intelectual public „reacționar” de către establisment-ul de stânga. Irving Kristol este cunoscut ca fondator al neoconservatorismului american, care se evidențiază prin politica externă și de securitate bazată pe intervenționsim politic și militar și afacerile unor state cu scopul extinderii democrației și capitalismului.

Considerat una dintre figurile esențiale ale conservatorismului american de după război, Russell Kirk a subliniat importanța tradiției, ordinii naturale și valorilor morale. În lucrarea The Conservative Mind (1968), Kirk enumeră șase jaloane ale gândirii conservatoare: (1) problemele legate de societate și politică țin de religie și morală – credința în guvernanța divină; (2) respectul pentru tradiție și diversitate, respinderea egalitarismului și uniformizării; (3) convingerea că o societate civilizată are nevoie de ordine și ierarhii sociale în care doar egalitatea morală este posibilă; (4) proprietatea privată garantează libertatea individuală, egalizarea economică a oamenilor nu înseamnă progres; (5) omul are drepturi, dar și obligații, nu tot ceea ce este dorit este și de folos; (6) acceptarea schimbării lente, oportune, prudente, care valorifică experiența anterioară. „Conservatorul vede societatea, ca ceea ce Burke numea vasta cuprindere misterioasă a rasei umane, ținută laolaltă de tradiții, obiceiuri și deprinderi străvechi, un spirit viu; el consideră că fericirea vine din împlinirea datoriei și din înțelegerea vanității dorințelor omenești” (R. Kirk, „Why I am a Conservative”, trad. Remus Tanasă, Clubul Conservator Iași).

Gândirea conservatoare nu este irațională, cum susțin unii dintre criticii acesteia, ci o gândire realistă, care izvorăște din practică, tradiție, experiența succeselor din trecut. Adepții conservatorismului resping proiectele de inginerie socială, exercițiile politice de reformare a societății, promisiunile fără acoperire. Scepticismul și neîncrederea omului conservator sunt motivate de failibilitatea și ignoranța ființei umane, aspecte care sunt evidente în practica politică cotidiană. Politica conservatoare este o invitație la realism, modestie, moderație, negociere și compromis în adoptarea unor soluții rezonabile la problemele cu care se confruntă oamenii, comunitățile, societatea în ansamblul său. Politicienii care promit luna de pe cer, pretinzând suportul maselor pentru schimbări radicale, crearea Omului nou, trebuie examinați cu atenție, plasați sub lupa atentă a reflecției critice, tratați cu rezervă. Istoria este plină de exemple nefaste, consecințe ale unor ideologii revoluționare precum fascismul, nazismul, comunismul, fundamentalismul islamic, extremismele care au dus la crime, genociduri, pogromuri, Holocaust.

Conservatorismul se întâlnește cu liberalismul pe terenul respectării drepturilor și libertăților individuale, respingerea intervenționismului etatic, separația și echilibrul puterilor, descentralizarea administrației, susținerea inițiativei private, egalitatea morală și în fața legii. Conservatorii se despart de liberali când vine vorba despre progres și schimbare, preferând tradiția și stabilitatea. De exemplu, deși conservatorii sunt adepți ai respectării drepturilor și libertăților individuale, manifestă rezerve față de drepturile persoanelor aparținând comunității LGBTQ+ și drepturile reproductive/ liberalizarea avortului. Conservatorii promovează politici pro-familie, politici pentru reglementarea migrației sau chiar anti-migrație, manifestă scepticism față de schimbările climatice și politicile de mediu, apără libertatea religioasă. Pentru acest motiv sunt considerați retrograzi, apărători ai status quo-ului, insensibili la inegalitățile sociale și economice, refractari față de politicile redistributive sau față de justiția socială. Între doctrina (neo)conservatoare, pe de o parte, și social-democrație sau socialism, pe de altă parte, există mai degrabă divergențe, decât puncte de interes comun. Respectul pentru democrație ca fiind the only game in town (cf. Larry Diamond) este o valoare politică care aproprie cele două doctrine poziționate la dreapta, respectiv la stânga spectrului politic.

În 1991 a fost înființat Partidul Umanist Român (PUR), redenumit ulterior Partidul Conservator, având ca fondator un om de afaceri controversat pentru colaborarea cu Securitatea ca poliție politică și legăturile cu statul comunist. Denumirea acestui partid părea o glumă prin asociere cu tradiția conservatoare din România ante și interbelică, avându-i ca reprezentanți pe Titu Maiorescu cu „teoria formelor fără fond”, P.P. Carp, Theodor Rosetti, Barbu Știrbei, Lascăr Catargiu, junimiștii, sau cu Partidul Conservator din Marea Britanie (fondat în 1839) ale cărui origini trebuie căutate în secolul al XVII-lea, odată cu apariția Tory Party (1678). În România de astăzi nu mai avem politicieni conservatori, dar avem intelectuali veritabili de factură conservatoare, mai degrabă discreți, asociați cu biserica, activi în plan cultural, cu influență în politică.

Ciprian Iftimoaei este conferențiar universitar doctor în cadrul Facultății de Științe Politice și Administrative, Universitatea „Petre Andrei” din Iași

Publicitate și alte recomandări video