Constantin Frâncu (1941‑2024), in memoriam (I)

Ne‑a părăsit recent profesorul Constantin Frâncu, unul dintre ultimii reprezentanți de marcă ai lingvisticii românești postbelice, cercetător strălucit al istoriei limbii române, ale cărui contribuții au fost deja omologate și reținute în lista bibliografică esențială a filologiei românești. Operele sale principale, monografia Conjunctivul românesc şi raporturile lui cu alte moduri (2000) și Istoria limbii române vechi (2009), vor dăinui ca repere de neocolit de către studioșii interesați în cunoașterea limbii române și a istoriei sale. Notabile sunt de asemenea și contribuțiile lui de istorie a doctrinelor lingvistice. Mulți dintre sutele de studenți care i‑au audiat cursurile de istoria limbii române, de romanistică și de lingvistică generală au păstrat în memorie figura unui bun profesor și a unui cercetător temeinic, a unui învățat sigur pe materia pe care o preda, a unei persoane agreabile, care știa să îmbine în doze convenabile exigența și indulgența, sobrietatea cu accentele de ironie.

În speranța că printre ucenicii săi se va găsi cineva care să facă acest lucru, nu voi face eu acum un profil complet al personalității sale, ci voi rememora doar câteva dintre momentele și împrejurările în care drumurile noastre ni s‑au intersectat.

Absolvent eminent al Facultății de Filologie a Universității ieșene în anul 1963, a avut șansa, rară la vremea respectivă, de a fi fost reținut asistent la Catedra de Limbă Română, bucurându‑se de aprecierea și sprijinul profesorilor săi, a lui Gheorghe Ivănescu și a lui Vasile Arvinte în special, al căror elev și urmaș s‑a considerat. Nu am avut prilejul să îl am profesor la seminarii, căci, exact în perioada studenției mele, Constantin Frâncu era lector de limbă română la Universitatea din Berlin. Cunoștință am făcut cu el prin anii 1981‑1982, participând frecvent, amândoi, la ședințele de lucru în proiectul de realizare a ediției a doua, actualizate, a celebrului dicționar român‑german (3 vol., 1903‑2025) al lui Hariton Tiktin, proiect realizat, se știe, la inițiativa și sub conducerea profesorului Paul Miron, ajutat de colegul și prietenul său ieșean Vasile Arvinte. Ne‑am regăsit așadar, Constantin Frâncu și subsemnatul, în grupul restrâns de tineri cercetători chemați de profesorii noștri să colaborăm la prestigiosul proiect. Sarcina noastră principală a fost să adunăm material ilustrativ din marea literatură română de după Tiktin, dar eram, cum spuneam, primiți și la ședințele de lucru, în care se discutau în principiu chestiuni tehnice de lexicografie istorică (limitele documentării, lista de cuvinte, structura articolelor lexicografice, modalitatea optimă de îmbinare a redactărilor tiktiniene cu adaosurile editorilor moderni), dar adesea asistam la incursiuni fascinante ale profesorilor noștri în sfera etimologiei românești și romanice sau la referințe erudite de istorie, dialectologie, stilistică. Frâncu îmi impunea respect prin felul sobru și precis cu care își formula părerile, primite cu aprobare de profesorii noștri. La un moment dat, discuția se purta în jurul verbului a acera atestat în Anonymus Carasenbesiensis și ilustrat printr‑un citat splendid din Coresi. Raritatea acestui cuvânt provoca deliciile profesorului Arvinte, care nu cunoștea acest cuvânt. Am îndrăznit să intervin și să spun că, sub forma a acira, verbul era frecvent folosit în satul meu Seimeni, de pe malul dobrogean al Dunării. Când i se părea ei potrivit, mama ne apostrofa cu fraze precum: „Să nu vă mai prind că acirați toată ziua pe la alde măta-mare, că vă rup picioruțele!” Sensul era deci clar, și anume ‘a sta în poziție umilă pe la poarta cuiva; a cerși’. Încântat, profesorul Arvinte a pus imediat diagnosticul: Este absolut normală prezența acestui arhaism, probabil de origine latină, în graiul mocanilor ardeleni care au colonizat malurile Dunării. Am plusat atunci, oferind și un sinonim, verbul a stârmoci, cu înțeles foarte apropiat. Constantin Frâncu a sărit atunci, afirmând că acest cuvânt, a stârmoci, este cunoscut și în satul său natal din Mehedinți!

În special începând cu 1983, când am devenit cercetător la Centrul de Istorie literară, Lingvistică și Folclor (actualul Institut de Filologie Română „Alexandru Philippide”), relațiile dintre noi au devenit mai strânse și, aș îndrăzni să spun, amicale. Ne întâlneam adesea la Institut, de obicei în biroul prietenului și colegului său Dragoș Moldovanu, adesea fiind prezent și profesorul meu de latină Traian Diaconescu. Am ajuns repede să văd în cei trei (tineri pe atunci!) filologi niște repere și niște modele de la care aveam ce învăța. Pe lângă obișnuitele sporovăieli și bârfe mai mult sau mai puțin colegiale, cei trei discutau în prezența mea și lucruri serioase, de obicei articolele proprii, pe care le pregăteau pentru revista Institulului, „Anuarul de lingvistică și istorie literară”. Discuțiile erau serioase și critice, nimic de complezență. Este epoca în care Diaconescu a publicat articolele lui despre receptarea de către cronicarii moldoveni a culturii antice greco-latine, Moldovanu contribuțiile sale de toponimie teoretică, iar Frâncu – unele dintre cele mai bune studii ale sale de morfologie istorică, tratând teme pretențioase precum formele verbale supra‑compuse, înlocuirea infinitivului cu forme verbale personale sau complementele de excepție și cumulativ. Am citit, cum s‑ar spune, cu creionul în mână articolele celor trei și, folosind o metaforă curentă, pot spune că, dacă la „meșterii cei mari”, Gh. Ivănescu, Vasile Arvinte, Al. Andriescu sau Ștefan Giosu, priveam cu venerație și cu oarecare reținere, de la cei trei am deprins „meseria”, ca de la niște calfe binevoitoare, mai apropiate de mine ca vârstă! Eram încântat deopotrivă și de șarjele amicale, uneori acide, pe care și le aruncau, uneori, cei trei. Câteva memorabile înțepături ale lui Frâncu: „Măi Trăienele, cât ești tu de malac, uneori nici nu te prea vezi!” sau „Dragoș, hai, ne mai vinzi o dată povestea aia despre cum te tragi tu din neamul Drăculeștilor?” Iritat de sobrichetul „Pomponel” cu care Dragoș îl gratula amical, Frâncu nu pierdea prilejul, ori de câte ori venea vorba, să relateze un episod din vizita lor comună la Freiburg, pe la sfârșitul anilor ’70. Într‑o zi, în camera lui Dragoș ar fi avut loc următorul dialog: „-Băi Pomponel, ce fel de conserve mănâncă nemții ăștia, mă! Ia uite aici, doar ațe și zgârciuri. -Măi Dragoș, că nu înțelegi o boabă pe nemțește mai treacă‑meargă! Dar tu nu vezi că pe cutie e desenat un cățel? E hrană de câini, băi!” (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor universitar la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” și cercetător la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași

Publicitate și alte recomandări video