Conștiința civică în Anglia: dualități, revoluții și schimbări

Atât în epoca medievală, cât și în perioada Dinastiei Tudor (1485-1603), Anglia a experimentat o dualitate politică pe care Donald Hanson o descrie drept „dublă majestate” (double majesty). În secolul al XVII-lea – după prima fază a Războiului Civil din perioada 1642-1646 – colapsul acestei dualități politice a reprezentat un moment de grație care a condus la emergența unei conștiințe civice.¹ Acest proces de transformare s-a desăvârșit sub influența ideilor puritane și a doctrinei Națiunii Alese. În secolul al XVIII-lea, noile realități economice și politice ale modernității au determinat apariția unor mutații ale gândirii socio-economice, influențând profund conștiința politică și identitatea societății britanice.

Este relevant să evidențiem și argumentele lui Michael Walzer în lucrarea sa, Revoluția sfinților. Potrivit acestuia, cetățeanul calvinist sau puritan clasic întruchipează cel mai fidel portret al primului revoluționar radical și alienat din Europa modernă, solitar în fața Divinității, animat de principii și valori proprii, diferite de cele ale majorității, ceea ce îl transformă într-un tip de reformator mundan. Totuși, revoluțiile care au eșuat în Anglia în secolul al XVII-lea nu au fost opera acestor indivizi, ci al unor ambivalenți: pe de o parte, sfinți radicali, iar pede altă parte, reformatori conservatori și profund tradiționaliști, care nu doreau să schimbe status quo-ul. Eșecul acestor revoluții s-a datorat faptului că reforma lor radicală și chiliastică (bazată pe așteptarea unei schimbări apocaliptice și mesianice), austeră și rigidă, a încercat să se legitimeze prin apelul la vechile libertăți engleze. Însă, așa cum s-a interpretat anterior, aceștia nu au reușit să se detașeze definitiv de lumea mundană.²

Un aspect esențial care trebuie evidențiat este că, în Anglia profund protestantă, conceptul de apocalipsă era profund încetățenit în conștiința colectivă, mai mult decât în alte comunități similare din punct de vedere religios și escatologic. Anglia era percepută ca o națiune care funcționa și acționa într-un spațiu temporal sacru, un imperiu ales de Dumnezeu. Această perspectivă a avut un efect profund asupra identității naționale, întrucât englezul văzut ca sfânt sau ales al lui Dumnezeu, punea un semn de egalitate între identitatea națională și alegerea divină. Cu toate acestea, conceptul de „Anglia” a rămas unul profund național și secular, neexistând nimic similar cu un spațiu britanic mistic, legendar, alchimic sau ezoteric precum Logres-ul puritan, un concept legat de tradițiile perioadei romantice care au revitalizat miturile și legendele asociate cu regele Arthur. Apocalipsa engleză, sau doctrina Națiunii Alese, a funcționat ca un instrument de conceptualizare într-un context istoric specific, în care spațiul public era deopotrivă secular și sacru. Individul englez, prezent în dublă ipostază – ca sfânt și ca cetățean – era chemat să acționeze, iar această doctrină a reușit să imprime o formă de conștiință civică distinctă.³

Cetățeanul politic vs. sfântul puritan

La începutul secolului al XVII-lea, a apărut o dualitate greu de rezolvat. Pentru oamenii obișnuiți, respectarea Magna Carta (document de la începutul secolului al XIII-lea, care reunea formal drepturile englezilor) și lupta împotriva Antihristului erau văzute ca fiind echivalente. Cu toate acestea, la un moment dat a apărut o fractură logică între ideea de „Națiune Aleasă”, care îl definea pe individ ca „englezul lui Dumnezeu”, și cea de „comunitate a aleșilor”. Individul era pus în faţa unei dileme fundamentale: să acționeze ca un cetățean politic, respectând autoritatea, cutumele și normele legale în vigoare ale regatului, sau să se comporte ca un sfânt puritan, urmând chemarea divină.⁴

În răspunsul său la cele Nouăsprezece Propuneri ale celor Două Camere ale Parlamentului, regele Carol I al Angliei (1600-1649) a declarat că, deși Anglia era formal o monarhie, ea funcționa de fapt ca o republică în sensul clasic al termenului. Altfel spus, spre deosebire de o ordine socială și instituțională construită pe voința divină sau pe rațiunea umană, structura politică engleză se baza pe un echilibru între cele trei stări existente: regele, lorzii și membrii Camerei Comunelor. Acest echilibru politic asigura că posibilele excese ale unei formațiuni din această triadă erau ponderate și limitate de celelalte, iar virtuțile fiecăreia se puteau manifesta și stimulaîn acest context prudențial.⁵

Noțiunea de neo-machiavelism augustan se rezuma simplu la următoarele idei fundamentale: cetățeanul englez a început să se definească drept un individ civic în sens aristotelic și umanist-civic. Acest statut politic presupunea, în mod esențial, existența unei baze materiale (asemănătoare oikos-ului descris de Aristotel), care să îi permită să se comporte independent și să își manifeste virtuțile în comunitate. Astfel, secolul al XVII-lea este dominat de imaginea proprietarului liber, deținător de active imobiliare sau funciare moștenite, ale cărui drepturi erau apărate de common law (dreptul comun), iar virtuțile sale erau cultivate și valorizate în interiorul comunității.⁶

Mai mult, începând cu 1675, apariția unor fenomene precum patronajul parlamentar, armata profesionistă și clasa de rentieri a însemnat o amenințare de corupție la adresa echilibrului dintre stări și, implicit, asupra integrității întregului sistem politic englez. Efectul acestui fenomen, prin introducerea unor noi tipuri sociale a căror bază economică nu mai consta în proprietatea funciară tradițională, ci în pensii, funcții, credite și fonduri, erau percepuți ca fiind dependenți de puterea executivă și, prin urmare, incapabili să manifeste nici un fel de virtute civică. Totuși, toate aceste schimbări au început să fie văzute ca fiind inevitabile. În timpul Războiului de Nouă Ani (1688-1697) și al perioadei care a urmat, Anglia devenise deja o putere militară importantă angajată în războaie de intensități și durate diverse, ceea ce a necesitat menținerea unei armate profesioniste și acumularea de datorii pe termen lung care trebuiau gestionate judicios. De aceea, implicarea în aceste războaie externe era, într-un fel sau altul, strâns legată de expansiunea comerțului extern, ceea ce a impus o reformă a structurilor economice și politice, pentru a fi compatibile epocii moderne aflate în plină desfășurare.⁷

Un așa-numit moment machiavelic, o dilemă între două identități

Gândirea socială a secolului al XVIII-lea a marcat o schimbare fundamentală de paradigmă, concentrându-se pe dezbaterea dintre pasiune și virtute, pământ și comerț, sau republică și imperiu. Aceste tensiuni au evidențiat, din ce în ce mai mult, conflictul dintre conștiința individuală și cea legată de societate, sugerând transformări în înțelegerea rolului cetățeanului și al societății. Un exemplu cunoscut este legat de fondatorii Americii, care au traversat un așa-numit moment machiavelic, o dilemă între două identități: calitatea de cetățean prin natură (zoon politikon) și cea de homo religiosus, menit să trăiască într-o comuniune transcendentă (civitas Dei). Această dilemă s-a grefat pe ideea protestantă conform căreia adevărata biserică (ecclesia) se regăsește exclusiv în societate, iar toți credincioșii sunt, nici mai mult, nici mai puțin, asemenea unor preoți. Prin urmare, puritanismul și deismul rațional au reușit, în cele din urmă, să elimine bariera invizibilă dintre societate și religie, integrând religia în spațiul public. Deși conștiința creștinismului transcendental nu a putut fi scoasă din context, cetățeanul s-a îndepărtat de modelul sfântului mundan, iar virtutea sa civică s-a fondat nu pe valori creștine și spirituale, ci pe elemente materiale și sociale. Această temelie socială și materială a fost reprezentată inițial de forța armelor, iar ulterior de proprietatea funciară moștenită, nu tranzacționată, care oferea suportul necesar pentru manifestarea libertății, autonomiei personale și a unui set de virtuți particulare. Cu toate acestea, paradigma proprietății ca factor de susținere a personalității nu a fost lipsită de amenințări sistemice. Noile forme de proprietate din epocă, de exemplu cele care evidențiau dependența profundă de patronajul privat, au creat riscul apariției fenomenului perturbator și alienant al corupției.⁸ Odată cu afirmația lui Montesquieu, conform căruia „interesul individual reprezintă cel mai puternic monarh din lume”⁹, s-a observat o disociere între moralitatea individuală și moralitatea socială. Acest lucru a fost preluat de Mandeville, care a considerat că viciile private pot genera beneficii sociale sau publice. Potrivit acestuia, acest fel de comportament uman nu era animat de un amour de soi-même, egocentric, ci de un amour-propre, care presupunea o acțiune săvârșită pentru a construi un anume tip de imagine de sine în ochii proprii și ai celor din jur.¹⁰

Omul civic vs. omul economic

În Anglia secolului al XVIII-lea, a apărut o teorie a proprietății reale care legitima și punea în mișcare personalitatea, autonomia și comunitatea. Noile realități socio-politice și economice ale modernității, precum guvernarea centralizată, expansiunea comerțului și războaiele, au dus la înlocuirea universului tradițional al proprietății reale. În acest nou context, individul a fost obligat să se manifeste exclusiv într-un spațiu al fanteziei și pasiunii, pierzându-și definitiv calitatea de individ rațional, așa cum propovăduia etosul umanist-civic. Această schimbare a condus la alienarea individului, care a perceput toate aceste schimbări radicale ca pe un efect al corupției, fenomen negativ asociat cu decăderea Romei antice, atunci când republica a fost transformată în imperiu. Pe de o parte, adepții ideologiei valorii puneau accent pe omul civic, cel care gândea că o societate sănătoasă se sprijină exclusiv pe virtute și autonomie construită pe pilonii proprietății reale. Pe de altă parte, cei care se aliniau realității istorice moderne considerau că omul economic, orientat spre obținerea de profit și dependent de credit, este nodul gordian al societății. Așadar, gândirea politică britanică a secolului al XVIII-lea a fost dominată de o confruntare ideologică dintre virtute și pasiune, între proprietate și credit (perceput ca o măsură a valorii economice), precum și între valorile clasice și realitățile dinamice ale istoriei moderne.¹¹ Dacă în secolul al XVI-lea, corupția era asociată cu pierderea autonomiei într-o lume în schimbare profund irațională, două secole mai târziu, aceasta a fost indisolubil legată de factori materiali și dinamici, detașată de conținutul moral tradițional.¹²

Comerțul și educația au jucat un rol decisiv în cultivarea libertății politice britanice, dar, în același timp, au declanșat un conflict profund între o monarhie absolută și un popor care cerea libertate, animat mai degrabă de pasiuni, superstiții și fanatism protestant decât de rațiune. David Hume (1711-1776) a considerat că libertatea nu era o cerere în mod intrinsec rațională, ceea ce a generat o tensiune permanentă și greu de reconciliat între autoritate și libertate în guvernare. Constituția din 1688 a reușit să stabilească o punte de legătură fragilă între monarhie și republică. Comerțul și educația au contribuit la extinderea orizonturilor mentale și la consolidarea capacităților raționale (de exemplu, libertate rațională, religie rațională). Hume a adoptat o ideologie „Court”, fără să idealizeze virtutea civică, în schimb promovând un executiv puternic și patronajul ca mecanisme de armonizare a intereselor private cu binele public. El a militat pentru exercitarea din plin a comerțului, privit ca forță eliberatoare, în contrast cu etosul civic auster al lui Machiavelli și Guicciardini, care cereau subordonarea interesului personal binelui comun. Hume a integrat dualitatea creatoare dintre rațiune și pasiune și între autoritate și libertate, recunoscând atât punctele tari asociate întreprinderii comerțului, cât și punctele slabe. Printre acestea din urmă, el a arătat că, deși comerțul a fost o sursă de cunoaștere cât mai completă a lumii, totuși nu se puteau elimina din mintea umană fantezia și „conștiința falsă”. Deși comerțul a reprezentat o forță motrice pentru expansiunea creditului, o utilizare defectuoasă putea duce la o datorie publică excesivă, erodarea încrederii publice, apariția speculatorilor și, în cele din urmă, colapsul economic, corupând ireversibil libertatea și valoarea. Alți filozofi scoțieni au continuat să exploreze dialectica dintre virtute și comerț. În eseul lui Adam Ferguson (1723-1816), Essay on the History of Civil Society, s-a subliniat că virtutea primitivă a unei societăți de războinici, bazată pe solidaritate pentru apărare în fața amenințărilor externe, a suferit mutații ireversibile odată cu evoluția și creșterea gradului de complexitate ale societăților. Războaiele și comerțul au generat relații de specializare și schimb, care au condus la coruperea și alienarea oamenilor. Aceasta a distrus ceea ce Machiavelli numea virtù și Ibn Khaldun denumea ‘asabiyah – o formă de sociabilitate care, deși lipsită de vreun principiu moral explicit, constituia ingredientul principal pentru ceea ce definim drept relații morale. Adam Smith (1723-1790) a observat diviziunea muncii și schimbul de bunuri și servicii surse ale progresului economic, dar a evidențiat că indivizii specializați devin alienați și unidimensionali din punct de vedere al personalității. Cel mai important discipol al lui Smith, John Millar (1735-1801), a continuat munca mentorului său în lucrarea sa cea mai importantă, O privire istorică asupra guvernului englez de la stabilirea saxonilor în Britannia până la Revoluția din 1688. La care se adaugă câteva disertații legate de istoria guvernului de la Revoluție până în prezent. Millar a argumentat că progresul unei societăți către libertate și virtute o expune, paradoxal, riscului de corupție, prin pierderea identității morale. Cu alte cuvinte, drumul către virtute este sabotat permanent de propriile sale consecințe.¹³

Inima sus!

 

Bibliografie

¹ J.G.A. Pocock (1975). The Machiavellian Moment. Florentine Political Thought and the Atlantic Republican Tradition, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, p. 335-336.

²Ibidem, p. 336-337.

³Ibidem, p. 337.

⁴Ibidem, p. 345-346.

⁵Ibidem, p. 361-363.

⁶Ibidem, p. 450.

⁷Ibidem, p. 450.

⁸Ibidem, p. 462-464.

⁹Charles-Louis de Secondat, baron de La Brède et de Montesquieu (1949). Oeuvres Complètes, Gallimard, Paris, p. 288.

¹⁰J.G.A. Pocock (1975). The Machiavellian Moment. Florentine Political Thought and the Atlantic Republican Tradition, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, p. 465.

¹¹Ibidem, p. 466-467.

¹²Ibidem, p. 486.

¹³Ibidem, p. 494-503.

 

Aurelian-Petruş Plopeanu este cercetător CS I dr. habil. (echivalent prof. univ. dr. habil.) în cadrul Departamentului de Știinţe Socio-Umane din Institutul de Cercetări Interdisciplinare al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi cadru didactic asociat al Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor (FEAA), Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video