Conștiința (în) politică

În interiorul romantismului american din secolul al XIX-lea s-a cristalizat un curent de gândire cunoscut sub numele de transcendentalism. Fondatorul lui a fost scriitorul și filozoful Ralph Waldo Emerson. Pe lângă întemeietor, ca membri celebri ai mișcării, mai erau Henry David Thoreau și Walt Whitman. Transcendentaliștii credeau că omul trebuie, evident, „să-și transceandă” condiția (dobândită prin traiul moleșitor în societate) și să devină o ființă spirituală, cu conștiință superioară și capacitate de a vedea lumea obiectiv, impersonal. Deși disprețuiau politica, percepând-o ca principala cauză de alienare a individului, acești intelectuali se arătau convinși că și ea ar putea fi îmbunătățită prin „infuzia” de conștiință etică. Emerson a scris chiar un eseu faimos, Politics/ Politica, unde a prezentat un plan, așa-zicând, de „transcendentalizare” a segmentului statal-guvernamental din societate. Pe scurt, politica nu are de ce să fie eliminată din viața noastră (iată deci că grupul nu era, nici pe departe, anarhist, cum unii, mai puțin informați, au bănuit de-a lungul vremii). Trebuie doar spiritualizată, supusă unui proces de rafinare morală. Ce presupune respectivul proces? În primul rând, mișcarea dinspre ceea ce se numește simplist „guvernare” (government) către ceva mai sofisticat, conceptualizat de autor drept „auto-guvernare” (self-government). Autoguvernarea nu este ceea ce înțelegem noi astăzi prin noțiune (independența, neatârnarea cum ar veni, unui anumit act administrativ), ci guvernarea ghidată de o conștiință etică, guvernarea eliberată de interesul mărunt, dedicată, „cu sfințenie”, „adevărului”, „cetățenilor” și „proprietății” (personale și publice).

Autoguvernarea lui Emerson presupune trecerea de la domnia „legii naturale” (the natural law) la domnia „legii morale” (the moral law), adică de la instinct la rațiune. Aici vreau să fiu explicit. Legea naturală reprezintă, așa cum ne învață nativiștii, înzestrarea noastră atavică, ereditară, cu puterea de a distinge, instinctiv, între bine și rău. Lucrul însă, nota bene, nu înseamnă automat că, deși știm diferența, noi vom alege mereu binele. Nicidecum. Sub presiunea dinamicii, în general corupte, a lumi, vom opta frecvent pentru rău cu bună știință. Ceea ce politica obișnuită face adesea fără remușcări, să recunoaștem. Guvernarea clasică își urmează frecvent propriile interese și nu pe cele ale guvernaților. Legea morală, dimpotrivă, se referă nu doar la capacitatea de a delimita binele de rău, ci și la vocația nemijlocită a construcției și exercitării binelui prin intermediul conștiinței. Ea (legea morală) ar fi așadar apanajul a ceea ce Emerson numește autoguvernare. Astfel, transcendentalismul politic implică o „trecere”, în actul guvernării, de la legea naturală la cea morală, mai mult, „tranziția” de la mecanica guvernării „personale” (unde persoana care guvernează e mai importantă decât grupul guvernat) la arta guvernării „impersonale” (unde insul conducător constituie o rotiță dintr-un mecanism uriaș, auto operațional, precum un perpetuum mobile, care ajunge societatea însăși, aflată într-o benefică stare de funcționalitate sui generis). Fenomenul ilustrează de fapt ceea ce Emerson definește, în eseul său, drept mișcarea de la „partidele de interese” spre „partidele de principii”.

Ce conceptualizare frumoasă a partidelor politice! „Partide de interese” vs. „partide de principii”. Partidele legii naturale, ale persoanei guvernatoare și intereselor ei, înlocuite de partidele legii morale, ale conștiinței conducătoare pe baza principiilor etice universale. Guvernarea carevasăzică subtituită de autoguvernare, instinctul, în actul administrativ, substituit de rațiune, interesul de conștiință. Mulți vor exclama: „Utopie!” Omul, zoon politikon, nu pare plămădit pentru așa ceva. Este instinctual prin natură, răpitor și duplicitar. Posibil, nu neg. Și totuși, intervin, sunt momente în istorie când chiar ființarea lui e amenințată de forțe mai presus de această spirală a mediocrității, când chiar instinctul său de conservare îl împinge (ori ar trebui să-l împingă!) să dezvolte… o conștiință, să se ridice deasupra condiției sale, tocmai pentru a supraviețui. Într-un asemenea moment se află acum România și, cu precădere, politicienii ei proeuropeni. Partidele democratice trebuie să renunțe la statutul „tradițional” de „partide de interese” și să intre în profilul „partidelor de principii”. Principiul suprem fiind soarta țării, rămânerea sa în spațiul euroatlantic. Vor reuși ele acest lucru? Vor reuși să se înțeleagă, punând ideea de destin național mai presus de orice altceva? Vor putea închega o (auto)guvernare durabilă și onestă, fără provocări politicianiste, și, mai ales, vor reuși să vină cu un candidat unic la președinția republicii, pe care să-l susțină plenar și necondiționat? Greu de răspuns. Până ne vor răspunde ei prin fapte, le recomand acest eseu al lui Emerson, Politica.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video