Anunturi de Mica Publicitate
Abonament la editia electronica
Iasi Tv Life
TeleM
TVR Iasi Telejurnal
Abonament la editia tiparita

Conversaţia

GALERIE
nichita danilov
  • nichita danilov
- +

Oamenii vorbesc în interiorul lor. Vorbesc tot timpul. Chiar şi în somn. Şi nu numai oamenii. Animalele fac la fel. Şi plantele, de asemenea! Ca să nu vorbim de pietre. Tăcerea lor e-nşelătoare!

Înţepenit cu umărul în uşa cabinei, pictorul ascultă cu atenţie conversaţia de alături, ce i se păru ciudată. Mai multe voci încercau să dialogheze cu o altă voce, pe un ton, când jos, când ascuţit, insidios. Vocile dădeau din cozi, schelălăiau de bucurie, apoi începeau să se încaiere între ele, alcătuind un ghem de lătrături. Ghemul se rostogolea încolo şi încoace în faţa cabinei. Mârâia la Bikinsky, scoţând bale pe gură. Apoi ghemul se destindea din nou, gudurându-se la picioarele sale. Vocile îi lingeau pingelele adidaşilor Nike. I se căţărau cu labele pe piept, căutând să ajungă la faţa sa. Pictorul însă era prevăzător. Îşi ferea faţa ascunzând-o în mânecă. O jumătate de faţă în mâneca dreaptă. O jumătate în stânga.

Vocile adulmecau mişcând din nări aerul. Acolo unde fusese faţa lui, acum era un gol. Iar golul avea oroare să fie lins pe-obraz.

„Hai, ieşi odată afară!” îi spuse cineva.

„Bodogăneşti de unul singur de un sfert de ceas…”

„Bodogănesc, răspunse pictorul. Cât am stat în cimitir, aducându-şi aminte de vremea petrecută acolo, am tot bodogănit. De la morţi, am vrut să învăţ arta tăcerii. Şi am tăcut un timp, ascultând glasurile din jur. Apoi am început să vorbesc cu mine însumi. Fiecare mort vorbeşte doar în sinea lui.”

„Vorbeşte în sinea ta, numai lasă telefonu-n pace. Vrem să vorbim şi noi!”

Larma de afară începu să crească din nou. Dar pictorul nu auzea gălăgia. Sau se prefăcea că nu aude. Auzea sunând doar aparatul pe o melodie binecunoscută a lui Jimi Hendrix...

Cât timp chitara zdrăngăni, Bikinsky stătu nemişcat cu receptorul lipit de urechea dreaptă, ascultând vocea guturală a lui Hendrix, care-i crea o stare de trepidaţie în organism. Trupul său împietrise. Dar înăuntrul trupului, celule dansau. Fiecare celulă zdrăngănea la chitară, împrăştiindu-şi neuronii pe pereţi. Celulele erau îmbrăcate în haine sclipitoare. Unele erau ying, altele yang. Fluturându-şi pletele în aer, celulele se urcau cu picioarele pe pereţi. De acolo reveneau înapoi pe ring într-o stare şi mai agitată. Cu cât ritmul din interior devenea mai trepidant, cu atât starea exterioară a lui Bikinsky era mai liniştită.

Pictorul măsură încă o dată cu privirea prin pereţii transparenţi ai cabinei mulţimea de afară. Ochii săi albaştri, uşor naivi, se opriră o clipă asupra bărbatului înalt, slab, cu haine croite parcă din ziare, ce stătea sprijinit de stâlpul de la semafor, detaşat de mulţimea gălăgioasă ce vuia în jurul lui. Asemănarea cu pictorul era izbitoare.

„În fond, îşi spuse pictorul, oamenii seamănă între ei ca două picturi de apă, dacă îi priveşti de la distanţă. Priveşte-i însă de aproape şi îţi vei da seama nu numai că nici unul nu semănă cu altul, dar că, în genere, omul nu seamănă nici cu sine însuşi. Şi asta din pricina detaliilor. Şi aşa cum se întâmplă cu oamenii, aşa se întâmplă şi cu celulele!” Concluzia aceasta îl făcu pe Bikinsky să zâmbească. Desigur că şi omul nu era altceva decât o celulă, încorporată într-un organism social, care putea să aducă, în ansamblul său, cu un alt om, cu un cal, cu o capră, cu o pasăre sau cu cine ştie ce.

Bikinsky se gândi să picteze un tablou imens compus din celule cerebrale care se agitau în stradă, încercând să iasă din trupul unul trecător aflat în mişcare. De aproape, pictorul îi făcu semn cu receptorul ridicat deasupra capului, dar spectrul îl ignoră pe Bikinsky, aşa cum ignora şi mulţimea adunată în jurul cabinei telefonice. Între timp, Hendrix îşi terminase melodia, ultimul zdrăngănit de chitară zgudui timpanele, celule îşi aruncară chitarele în aer, apoi dispărură după o perdea de fum ce se ridica din mijlocul scenei. În sfârşit, acum putea vorbi.

Muzica lui Hendrix îl transportă într-o altă dimensiune a spaţiului şi a timpului. În cea legată de trăiri. De rememorări. Odată intrat cu mintea acolo, pictorul părea absent… Avea de primit un mesaj important.

Cu cât se adâncea în sine, cu atât timpul trecea mai repede pe lângă Bikinsky, iar realitatea se schimba şi ea cu o viteză ameţitoare. Pictorul citise, nu fără uimire, în ziarul local, câte ceva despre aşa-zisa vibraţie Schumann, din pricina căreia ziua se scurtase de la douăzeci şi patru la şaisprezece ore, sau chiar mai puţin. Secole de-a rândul, rezonanţa Schumann cu care vibrează pământul a fost de 7,8 de Hz. Obişnuiţi cu această rezonanţă, oamenii vibrau şi ei, la unison, într-un echilibru ce se stabilise între ei şi universul cognoscibil şi, desigur, cel incognoscibil. Dar iată, deodată, nu se ştie din ce pricină, echilibrul acesta s-a rupt, vibraţia a crescut brusc, iar pământul a intrat într-o nouă dimensiune, plină tot felul de angoase şi fisuri. Iar timpul s-a scurtat. Lui Bikinsky faptul acesta nu i se părea ciudat deloc. De mult pictorul intuise că se va întâmpla ceva neplăcut cu lumea. Şi iată că acum intuiţia sa devenise realitate.

Dacă în timpul conversaţiei cu doctorul Noimann pe străzi, chiar şi în preajma cabinei telefonice, se vedeau legănându-se în bătaia vântului reclame electorale cu membri FSN-lui, acum, în locul lor, ardeau reclame publicitare cu link-uri sclipitoare ce-şi revărsau lumina peste oraş. Cu căştile înfundate în urechi, pictorul Bikinsky asculta zdrăngănitul chitarei lui Jimi Hendrix, care se amestecau cu alte melodii, bruiate de sunetele unor telefoane mobile, ce sunau întruna acompaniind parcă aceste schimbări de decor. Ici-acolo, ce-i drept, mai rămăseseră pe ziduri afişe rupte şi mâzgăleli cu tot felul de măscări, drept mărturie a unor vremuri deja apuse; străzile însă se schimbaseră şi ele. Clădirile fuseră termoizolate şi zugrăvite în culori vii, ţipătoare peticite pe bucăţi de fiecare locatar în parte, astfel că oraşul strălucea scăldat în mii de culori, fiecare imobil semănând cu o tablă de şah sau mai degrabă cu un cub Rubik, vopsit în toate culorile curcubeului.

Vârând o fisă nouă în aparat, Bikinsky se întreba nedumerit cine fusese interlocutorul care-l chemase la telefon. Vorbise cumva cu Noimann, care obişnuia să-i joace farse, schimbându-şi vocea, sau poate cu Lilith, soţia lui Noimann?! Sau poate vorbise cu sine însuşi şi ca să nu poată fi recunoscut apelase şi el la trucul practicat de stomatolog, substituindu-şi vocea cu o alta, cum se întâmplase, de altfel, de atâtea ori?! În oraş, cabinele fuseseră ridicate de oamenii salubrităţii şi duse la fiare vechi. Cele care rămăseseră-n picioare, fuseseră mutate la periferie. Majoritatea aveau geamurile sparte, cablurile rupte, unele nu aveau nici măcar cutie şi nici vreo policioară pe care să-ţi sprijini cotul pentru a vorbi civilizat. Şi atunci de unde apăruse această cabină telefonică nou-nouţă în plin centru al oraşului, sfidând ordinile administraţiei locale? Nu cumva această cabină fusese construită doar în mintea sa? Dacă e aşa, atunci de ce se adunase atâta lume în jurul său, formând un rând imens ce parcă nu se urnea din loc, crescând în fiecare minut?! Nu cumva cabina aceasta apărută în mijlocul oraşului avea darul de a le oferi celor ce apelau la serviciile ei şansa de-a conversa cu sinele lor profund? Gândindu-se la toate acestea, pictorul ridică din umeri. Prea multe enigme şi prea multe întrebări la fiecare pas.

Să presupunem că pictorul Bikinsky ar fi vrut să vorbească la telefon cu sine însuşi. Avea acest drept? Telefonul era la dispoziţia publicului. Şi Bikinsky făcea parte din acest public. Şi atunci, se întrebă el, de ce se făcuse atâta îmbulzeală în jur? Nu cumva ceilalţi, instalaţi lângă cabină, erau dornici să asculte ce vorbeşte Bibinsky în sinea sa? Cu ce drept? În ce scop? Voiau cumva, ascultându-i conversaţia, să-l şantajeze mai târziu sau să se amuze discutând cu alţii pe seama lui? Şi dacă pictorul vorbea cu sine însuşi, cum se explica faptul că interlocutorul aflat la celălalt capăt al firului avea o voce feminină? Ce-i drept, vocea era uşor guturală, părând a fi afectată de un consum exagerat de tutun şi de alcool, dar asta era deja o altă poveste. Glasul, deşi uşor aspru, nu era totuşi neplăcut, ci, dimpotrivă, avea ondulaţii moi, catifelate.

Se afla, oare, în interiorul său zăvorâtă o femeie? Aceasta era cumva cealaltă dimensiune a eului său intim? Fiecare bărbat, îşi spuse pictorul, posedă înlăuntrul său o muieruşcă. Acesta-i versul şi reversul personalităţii noastre. Femeile, desigur, adăpostesc şi ele în interiorul lor câte un mascul. Uneori chiar mai mulţi.

Oamenii vorbesc în interiorul lor. Vorbesc tot timpul. Chiar şi în somn. Şi nu numai oamenii. Animalele fac la fel. Şi plantele, de asemenea! Ca să nu vorbim de pietre. Tăcerea lor e-nşelătoare!

Când se plimba pe stradă, pictorul distingea limpede un murmur ce se propaga în jur. Desigur, copacii vorbeau între ei. Şi iarba, şi asfaltul pe care-l călca în picioare.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Moştenirea toxică ce o vor lăsa rectorii ajunşi la al treilea sau al patrulea mandat

Dan CONSTANTIN

Moştenirea toxică ce o vor lăsa rectorii ajunşi la al treilea sau al patrulea mandat

Dacă distinsul profesor „X” sau remarcabilul „Z” au putut să treacă peste lege, eu de ce nu aş putea?

opinii

Roboţi

Codrin Liviu CUȚITARU

Roboţi

Robotul a trecut, treptat, de la „plimbarea” convulsivă pe coridoarele Universităţii, la alergarea „profesionistă”. Se arăta capabil să sară şi peste obstacole, plăcerea sa supremă fiind „să evite” deliberat, în viteză, femeile de serviciu îngenuncheate pe ciment şi prinse în efortul răzuirii gumelor de mestecat aruncate iresponsabil. Îngrijitoarele se speriau îngrozitor şi ţipau injurios după Robogică (foarte des îl numeau „pocitania dracului”!).

Despre discursul regionalist din Moldova (II)

George ŢURCĂNAŞU

Despre discursul regionalist din Moldova (II)

Delestaţi de centru şi captivi între statalismul teritoriului post-sovietic de la est de Prut şi desconsiderarea de la nivelul Bucureştiului, moldovenii din România aleg soluţia cea mai simplă: ştergerea sau renunţarea la identitate. Exemplele sunt multiple şi deseori invocate în scrieri mai vechi, de la divergenţele teritoriale bucovineană (în plin nucleu statal al Moldovei), vrânceană şi gălăţeană, la tendinţele actuale ale tinerilor de a migra pentru studii spre centrele universitare externe Moldovei, deseori mai prost cotate decât Iaşul în sistemul universitar. În aceste condiţii, să nu înţelegi necesitatea unor mişcări care militează pentru scoaterea Moldovei din izolarea impusă de către centru e cam prea mult!

Spărgătoarea de coduri

Bogdan ILIESCU

Spărgătoarea de coduri

Viaţa unui copil de acum 40 de ani (şi aproape sigur şi înainte) era absolut fascinantă pentru că era înmuiată din plin în toată istoria omenirii şi în tot ce avea mai valoros, adunat până atunci, în cărţi. Da, lucrurile alea cu un aer prozaic, mărturia perpetuă a unei invenţii seculare, care, prin natura lor de a păstra scris orice gând pe care i-l încredinţai, obligau la multă atenţie, şi mare responsabilitate şi scriitorul, şi cititorul.

pulspulspuls

Calcule matematice: am putea avea o premieră la locale la Iaşi de ne va durea mintea

Calcule matematice: am putea avea o premieră la locale la Iaşi de ne va durea mintea

Dacă tot v-am servit ieri aicea niscai aritmetică electorală de Bahlui, haideţi să continuăm şi azi cu olecuţă de analiză matematică plus geometrie diferenţială tot pe tema asta incitantă! Nu de alta, dar acuşi încep iar simulările de alegeri, şi măcar să fim pregătiţi.

Caricatura zilei

La reciclat pet-uri și doze

Când Sistemul Garantie Colectare te pune pe gânduri

Cumpara editia digitala

Vremea in Iasi

Curs valutar

Parteneri

Intrebarea zilei

Vladimir Putin, presedintele Federatiei Ruse, a declarant intr-un interviu dat jurnalistului american Tucker Carlson ca nu va ataca niciun stat NATO. Credeti ca isi va respecta cuvantul dat?

vezi raspunsuri