Convorbiri… cronice

Altfel zis, a câştigat, pentru România, ambele (şi, să sperăm, ultimele) Războaie Mondiale. Întrucât, dincolo de argumente istorice, politice, militare, la tratativele de pace ce au urmat fiecărei conflagraţii, un argument cultural (susţinut de aceeaşi princiară, providenţială Elena Văcărescu) a înclinat balanţa – atât cât a fost posibil – în favoarea revendicărilor româneşti: prezenţa, prestanţa şi, mai ales, continuitatea şi difuziunea neîntrerupte, în întreg arealul românesc, a revistei Convorbiri literare. Ulterior, peste acest argument – acceptat la două tratate mondiale de pace! – tăvălugul stalinist-comunist-dejist a trecut fără păs, revista fiind desfiinţată – spre a reveni, la vechea (şi actuala) denumire, abia în 1970. Şi a deveni colegă de suferinţă – dar şi de fireşti împliniri – cu mai  tânăra Cronica. În istoria presei culturale ieşene, ca longevitate, Cronica urmează imediat Convorbirilor…, alte publicaţii culturale fiind de mai scurtă respiraţie. Cronica veche – intrată în cel de-al şaptelea an de apariţie neîntreruptă – se revendică de la Cronica princeps, dar şi-a forjat propria-i conduită publicistică. O curiozitate a naturii este faptul că patru dintre redactori(Virginia Burduja, Mircea Radu Iacoban, Ştefan Oprea şi, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, sussemnatul) au ”cronicărit” de la primul număr sau în diverse perioade ale revistei, spre a se reîntâlni şi a conlucra sub noua egidă a Cronicii vechi. Sigur că zările şi etapele (re)devenirii convorbiriste ne-au fost familiare. Dincolo de cordiale polemici şi (ne)mântuite orgolii,   coexistenţa celor două publicaţii s-a arătat benefică emulaţiei literar-culturale a urbei. Pentru anii ’70-’89, cu adevărat eclactantă a fost seria Corneliu Ştefanache: promovat de la Cronica, redactor şef la Convorbiri…, el a promovat, la rându-i, o redutabilă echipă de tineri critici (Al. Călinescu, Val Condurache, Daniel Dimitriu, Al Dobrescu, George Pruteanu), care au resuscitat spiritul polemic al Convorbirilor… maioresciene. Minunea n-a durat decât vreo zece ani (totuşi!), după relativa relaxare din anii ’65-’71, nu doar Convorbirile…, ci întreaga presă culturală românească suportând un drastic control ideologic, un nou recurs la dosare şi un greţos cult al personalităţii. Peste toate, Ştefanache s-a compromis singur, cu un scandalos plagiat (despre care nu se ştie dacă îi aparţine sau i-a fost plasat – după modelul Eugen Barbu – de negrişori…). Ulterior, sub direcţia lui Corneliu Sturzu, revista şi-a pierdut direcţia sau, altfel zis, a încercat a merge, neabătut, pe linia partidului… Asta şi întrucât bietu Sturzu, cu darul suptului la purtător, încerca să compenseze, faţă de organe, acest viciu, prin asumarea tuturor compromisurilor politice. Dacă, de-un exemplu, la o matinală vizită la el în birou (mi s-a întâmplat de câteva ori) îi puneam banala întrebare (ce nici nu presupune neapărat un răspuns): Ce mai faci, Corneliu?, el se ridica-n picioare, îşi aranja ţinuta şi recita, patetic (să recepteze clar microfoanele): Servesc partidul comunist român!Sau: Sunt slujbaş credincios al partidului! După care scotea, din buzunarul de la piept, o sticluţă cu votcă: Vrei?

Sigur că, între cele două redacţii – Convorbiri literareşi Cronica– mai erau şi animozităţi, nervi, ironii, farse – cum le stă bine unor scriitori-redactori – după modelul instituit cândva de Hasdeu, cu celebra poezie La noi e putred mărul…, şi cu acrostihul din care reieşea unde e putred mărul: la Conforbiri literare. Voi aminti, aici şi acum, doar două înţepături reciproce. După ce câţiva ani, Convorbiri… a apărut format-carte (cum este şi-acum), la un moment dat redacţia s-a decis să o scoată format-ziar. Zis şi făcut, doar că, sub titlul revistei, scria cu litere de-o şchioapă: revistă literară fondantă de… Greşala de corectură n-a scăpat cronicarilor(altminteri mult-păţiţi în această privinţă), care au trecut-o la loc de cinste într-o notă, la rubrica Moment. Peste câţiva ani, roata s-a întors, o notiţă din Convorbiri literare anunţând solemn: Cronica în frac. După ce ani la rând Cronica etalase o bună ţinută grafică, a fost obligată să apară pe hârtie de ziar, trasă la rotativă şi fără pagini color. Rezultatul a fost, într-adevăr, pe măsura ironiei convorbiriste (şi nu numai). Drept pentru care, după doar câteva numere, s-a revenit la sentimente mai colorate.

Cât despre Convorbiri…, cu nişte ani în urmă, tot la o aniversară, nervul meu cronicăresc s-a etalat – cum altfel? – într-o cronică rimată – din care re(con)stitui aici câteva secvenţe: Când primăvara rupe gura/ zăpezilor îndrăgostite/ şi bani de-argint se dau de-a dura/ pe râurile dezpotcovite// Când florăresele ochioase/ îţi ies în drum cu toporaşi/ iar telegraful lumii bate/ acelaşi ritm: La Iaşi! La Iaşi!// La Iaşi, unde şezum şi plânsem,/ unde ne-a fost să rostuim,/ şi fost-au literele strânse-n/ tipare, ca un ordin prim,// ca o aducere aminte/ a unui timp născut în har./ La Iaşi,o samă de cuvinte/ mereu dau bunul de tipar.// La Iaşi, să vadă vrea mulţimea,/ glisând pe şinele subţiri/ din Atelerele ”Junimea”/ locomotiva ”Convorbiri”.// Plutind în abur de cafele,/ scăldată-n fragede cerneluri,/ de la pământ şi pân-la stele,/ ea duce încărcate trenuri/ cu grai şi suflet românesc,/ cu gând la gând – în bucurie…/ (lăsându-mi să cronicăresc/ un corp de literă şi mie…)// Pe frontispiciu stau negruzzii,/ pogori d-esprit şi maioreşti/ izvoditori din arcul frunţii…// Ard veronicile-n fereşti,/ iar în Copou dă-n floare versul,/ teii-au intrat cu capu-n nori/ şi-nmiresmează Universul.// Oh, soacrele cu trei nurori,/ palatizând – pe limba veche -/ cu stan-păţiţi  şi barbă-coţi,/ despre-o iubire nepereche/ pe lângă plopii fără soţ…/ sau pe sub bolta cea albastră,/ ori  în adâncul Boltei reci…/ Nu va muri iubirea voastră,/ cum voi nu veţi muri în veci…// La Iaşi, când primăvara-i rupe/ zăpezii, îndrăgostite guri/ şi ghioceii ciocnesc cupe/ cu vinul vechilor scripturi…

Nu vă chinuiţi a citi poezia în acrostih, n-am ascuns niciun mesaj subversiv…

P.S. N-aş fi vrut să ating acest subiect, dar, încă de la sfârşitul anului trecut/ începutul noului an, cineva (nu spui cine, persoană importantă) a avut grijă să răspândească, în mediile literare, zvonul că, odată cu retragerea lui, revista Cronica Veche nu mai apare, gata, ”a intrat în istorie”. Or, apariţia revistei – datorită disfuncţiilor majore provocate de brusca retragere a Zvonistului – nu a întârziat, în ianuarie, decât  o săptămână. Ciudat e că, deşi pe masa redacţională a Conv. Lit. se afla noul număr al Cronicii vechi, într-o notă din proaspăt apărutele Convorbiri… se reiterează ”zvonuri contradictorii dinspre Cronica veche, (…) ceea ce ne-ar întrista”. Ca tristeţea să fie şi mai mare, îi anunţăm pe cei deja întristaţi că tocmai a apărut şi numărul pe februarie al Cronicii vechi. Alerta continuă?

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist

Publicitate și alte recomandări video