Pe Mathieu Block-Côté, eseist şi universitar canadian, îl remarcasem din articolele inteligente şi non-conformiste publicate în ziarul Le Figaro. Îl regăsesc acum în proaspăt apăruta lui carte ce radiografiază ceea ce el numeşte Imperiul corectitudinii politice (L’empire du politiquement correct, Editions du Cerf). Asistăm, consideră autorul, nu numai la o criză a democraţiilor occidentale, ci şi la o adevărată schimbare de civilizaţie. Se confirmă astfel o profeţie a lui François Furet de la începutul anilor ’90, care vedea în corectitudinea politică cea mai nouă utopie vizând "regenerarea omenirii". Ce este corectitudinea politică în accepţia lui Bock-Côté? Un dispozitiv inhibant a cărui vocaţie este de a sufoca şi de a diaboliza orice critică a principiului sacrosant al diversităţii şi de a exclude din spaţiul public pe oricine transgresează această interdicţie; de asemenea, corectitudinea politică revendică monopolul binelui, ba chiar pe cel al sănătăţii mintale, punând manifestărilor de rezistenţă faţă de marşul triumfal al "progresului" eticheta stigmatizantă de fobie (xenofobie, islamofobie, homofobie, transfobie etc.). În regimurile comuniste, reaminteşte autorul, disidenţii erau nu o dată internaţi în spitale psihiatrice. Mistica progresului este aşadar în strânsă legătură cu apologia diversităţii (termenul tinde să-l înlocuiască pe acela de "multiculturalism"). În ceea ce o priveşte pe aceasta din urmă, aspectele ei pozitive trebuie subliniate, iar cele negative trecute sub tăcere. Să luăm un exemplu la îndemână. La campionatul mondial de fotbal din 1998, echipa Franţei, care a cucerit competiţia, a primit elogii frenetice pentru că ilustra binefacerile diversităţii, prin amestecul, echilibrat, de jucători albi şi jucători de culoare. La campionatul european de tineret în curs de desfăşurare, la meciul Franţa-Anglia de acum câteva zile, toţi cei zece jucători de câmp ai francezilor erau la un moment dat negri. Oare nu avem aici o abatere de la principiul diversităţii? Şi încă ceva: corectitudinea politică se sprijină pe o strategie a supravegherii generalizate: "profesioniştii indignării" sunt permanent pregătiţi să-i demaşte pe adversari, pe cei care "derapează", îndepărtându-se astfel de la calea cea dreaptă. Aşa cum am făcut eu mai înainte, în consideraţiile mele fotbalistice.

Eseistul canadian examinează mai multe zone unde corectitudinea politică face ravagii: teoria genului (implicând nediferenţierea sexelor), deconstruirea apartenenţelor tradiţionale (tatăl şi mama înlocuiţi, în documentele oficiale, cu "părinte 1" şi "părinte 2"), epurarea vocabularului (guvernul canadian a cerut funcţionarilor să nu mai folosească apelativele "domn" şi "doamnă" pentru a nu leza persoanele a căror identitate de gen nu corespunde identităţii sexuale; la fel la francezi a fost proscris, Dumnezeu ştie de ce, apelativul "domnişoară") etc. O foarte pătrunzătoare analiză este consacrată conceptelor de "stânga" şi "dreapta" în politică, insistându-se pe ideea că stânga îşi arogă întotdeauna paternitatea exclusivă a proiectelor generoase. Oricât de rudimentari ar fi, din punct de vedere ideologic, pesediştii, ei au învăţat lecţia şi scot tot timpul refrenul cu "binele românilor" şi cu "politica de austeritate" pe care ar preconiza-o actuala opoziţie. Într-adevăr, stânga nu poate exista fără duşmani, de unde accentul pus pe intenţiile malefice ale adversarilor şi pe "discursul urii" pe care aceştia îl practică. Nu alta este poezia recitată de PSD, cu "ura" şi "dezbinarea" ce ar fi scopurile urmărite de Iohannis, de opoziţie, de intelectualii "aserviţi", în timp ce, nu-i aşa, coaliţia PSD-ALDE, precum şi posturile Antena 3 şi România TV practică un discurs al concordiei, al armoniei şi al iubirii aproapelui. 

Un capitol aparte se ocupă de avatarurile conceptului de "rasă", cuvânt scos, în 2012, de către François Hollande din constituţia franceză, dar care, în mod bizar şi paradoxal, a devenit - în Statele Unite, dar nu numai acolo - un criteriu de clasificare a diferitelor categorii ale populaţiei (albi, afroamericani, asiatici, latinos etc.). Alungată pe uşă, rasa reintră prin urmare pe fereastră. Ca să nu mai spunem că "rasa" e în centrul unor dezbateri aprinse în legătură cu "supremaţia albilor" şi cu "decolonizarea" (ideea este că decolonizarea nu s-a încheiat, fapt pentru care trebuie luate măsuri radicale). Ne amintim de iniţiativele unor grupuri agresive din SUA care solicitau demolarea statuilor generalului Lee sau a lui Cristofor Columb, personaje socotite vinovate pentru sclavia negrilor sau pentru masacrarea populaţiilor băştinaşe de pe teritoriul american. Iar autorul face aici o oportună asociere  cu furia dementă a islamiştilor, care au distrus muzeul din Mosul sau ruinele - de o inestimabilă valoare - din Palmyra.

Polemică, punând diagnostice severe, cartea lui Mathieu Bock-Côté se menţine în limitele unei urbanităţi ireproşabile. Este şi mesajul capitolului final care, pornind de la constatarea că în societate este firesc să existe tabere opuse, face elogiul "conflictului civilizat", semn al unei democraţii autentice. Poziţia lui Bock-Côté este aceea a unui conservator moderat, autorul definind conservatorismul drept "o formă de scepticism în faţă unei modernităţi care a luat-o razna". Subscriem.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, critic literar şi scriitor