Corneliu Calistru – personaj de carte

Știa că se bucură de prețuirea colegilor de breaslă. Era sigur, fără să arate demonstrativ, de valoarea creațiilor sale interpretative, dar vocația, pasiunea investite în plămădirea spectacolului de operă, a concertelor simfonice erau străine suficienței, mulțumirii totale de sine, mica îndoială ca stimulent al viitoarei apariții în fața orchestrei avea importanța sa.

Dacă-l vedeai pe stradă, Corneliu Calistru nu îți atrăgea în mod special atenția. Dovadă au fost și imaginile de televiziune care i-au urmărit pașii pe holurile, în clasa, pe terenul de sport ale școlii din apropierea Buciumului, unde a fost elev, sau chiar pe aleile de lângă Teatrul Național. Dar tot imaginile îi surprindeau linia deopotrivă mlădioasă-precisă a baghetei, gestul imperativ adresat partidei instrumentale ori întregii orchestre, după voia compozitorului, privirea îi devenea tăios-autoritară sau apolinică. Nu urmăream spectacolul dirijorului, ci al orchestrei ca personaj mozartian, sau verdian, sau puccinian, armonizat desfășurării scenice. Prezența lui Corneliu Calistru era pentru ansamblul instrumental, pentru soliști, pentru cor – farul, plasa de siguranță, una dintre cheile principale ce deschideau ușa succesului.

Artistul liric Aurel Bălae a avut ideea ordonării evocărilor în cuprinsul volumului Corneliu Calistru – lordul baghetei. O viață de artist în imagini și mărturii (Editura Artes, 2024). Tipul acesta de istoriografie subiectiv-obiectivă este important fiindcă luminează modul de lucru al muzicianului cercetat, relația sa cu textul, cu partenerii de concepție a spectacolului. Frumoase, pline de miez îmi par cuvintele regizoarei Anda Tăbăcaru:

[…] timp de 35 de ani, pe tot parcursul carierei mele, nu a existat zi să nu spun sau să nu gândesc „maestru Calistru făcea așa” atunci când lucrez la un spectacol sau când explic studenților o frazare, un tempo, o sonoritate sau un anumit tip de expresivitate. Cele mai fascinante momente erau atunci când aveam primele discuții asupra unei partituri ce urma a fi montată pe scenă. […] Cu opera „Elixirul dragostei” am o amintire la care țin în mod deosebit. Maestrului Calistru îi plăcea nespus de mult perioada în care spectacolul „se năștea” din discuțiile cu realizatorii (dirijorul, regizorul, scenograful, maestrul de cor, coregraful). Era adeptul muncii ÎN ECHIPĂ.

Data foarte apropiată a prezentării spectacolului în Spania și Germania a impus pregătirea încă din ultima zi a anului 1991. Evocarea momentului este deopotrivă precisă, emoționantă.

Atât eu, cât și scenografa Rodica Arghir am primit în dimineața zilei de 31 decembrie 1991 un telefon extrem de entuziast de la maestrul Calistru, care ne invita în acea după-amiază la dumnealui, să „punem la cale” spectacolul. […] Și am început să ascultăm, apoi să vorbim și iarăși să ascultăm, și iar să vorbim… și ultimele ore ale vechiului an 1991 treceau atât de frumos!… […] În alte case lumea se îmbrăca frumos, se pregătea de Anul Nou, iar noi… lucram, cream, inventam, ne distram, ne încontram de atmosfera muzicii lui Donizetti și alături de personajele sale […] Pe la 23:30 eram obosiți, dar fericiți, iar eu cu Rodica am plecat spre casele noastre. Nu mai știu dacă am ajuns înainte sau după Anul Nou. Nu mai știu cum am petrecut acel An Nou. Mi-a rămas în minte doar acea splendidă seară de lucru alături de maestrul Calistru și doamna lui dragă. Spectacolul „Elixirul dragostei” se joacă și astăzi pe scena ieșeană, după 33 de ani… (pag. 29-31)

Sunt greu de ales fragmente din mai multe evocări adunate între coperți. Cedez încă odată îndemnului interior de a reproduce amintirile sopranei și profesoarei Cristina Simionescu:

Îmi amintesc cu foarte mare plăcere de perioada studenției, ani în care Maestrul ne susținea și ne încuraja să-l însoțim în descoperirea tainelor unei partituri, a unei pauze, a unei cadențe, a unui rol, a unei opere, spre noi orizonturi pe care încă nu le puteam vedea, dar pe care dumnealui le avea deja foarte clare în minte. […] Cât de fericiți eram atunci când vedeam în ochii Maestrului lacrimi de bucurie pentru reușitele noastre… […] Cu harul său divin ca artist și ca OM, a reușit să crească generații de artiști lirici. […] L-am divinizat pentru Arta, pentru răbdarea, seriozitatea și profesionalismul de care a dat dovadă întotdeauna atunci când era la pupitru. Nu îndrăzneam să venim nepregătiți la o repetiție, nu de frică – pentru că nu ne certa, ci pentru că ne era rușine să ne prezentăm altfel decât își dorea dumnealui. Odată cu dispariția Maestrului, s-a încheiat o epocă… […] Să fie oare o coincidență dispariția Maestrului nostru tocmai în centenarul Puccini, dat fiind faptul că era recunoscut ca un mare specialist al creației compozitorului italian de la Lucca? Nu vom ști niciodată… (p. 84-85).

Toate evocările, schițele de portret refac imaginea muzicianului, omului Corneliu Calistru, despre care extrem de puțini au avut de-a lungul timpului gânduri reticente. Mai puțin au fost știute până acum compozițiile sale pentru voce și pian, ascultate prima dată în seara de 30 septembrie la Universitatea de Arte din Iași, când a fost lansat volumul. Reproducerea unor cronici de spectacol, bogata serie de imagini fotografice imortalizând prezența muzicianului, a omului printre colegi, în timpul excursiilor „pe drumuri de munte” împreună cu Doamna sa devin acum grație tiparului documente prețioase despre Corneliu Calistru – de neocolit cu orice prilej va fi evocat. Mărturii mai sunt – comentarii despre arta sa dirijorală, înregistrări audio-video pe care publicul, istoriografii muzicali vor trebui să le cunoască, să le aprecieze.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog și profesor

Publicitate și alte recomandări video