Caută 
Corola de minuni a lumii: cum o valorificăm? De ce e importantă Groenlanda în problema încălzirii globale
5 MIN
Hărțile ce ne arată la nivel planetar evoluția temperaturii aerului în ultimele decenii scot în evidență o creștere aproape generalizată, marcată de două nuanțe foarte interesante pentru înțelegerea dinamicii spațiale a încălzirii globale. Pe de o parte, creșterea temperaturii este mai intensă în regiunile polare, ceea ce poartă denumirea în climatologie de amplificare polară, adică, regiunile foarte reci ale planetei se încălzesc mai rapid decât cele calde. De aici o discuție cam fără sens legată de modul în care Europa se încălzește mai mult decât media planetară, pe care poate o vom detalia în viitor.
În mod chiar mai interesant, aceleași hărți ale creșterii temperaturii globale arată undeva în Atlanticul de Nord o regiune destul de vastă, nu departe de sudul Groenlandei, marcată de tendința aparent bizară de scădere a temperaturii („North Atlantic cold blob”). La scară globală această regiune este cel mai extins areal care ar prezenta o tendință de răcire, dar în mod paradoxal, tocmai această regiune ar reprezenta cel mai puternic argument al schimbării climatice care se resimte prin creșterea globală a temperaturii. Iar asta pentru că răcirea de aici este cauzată, în principal, de topirea accelerată a calotei groenlandeze în ultimele decenii. Răcirea este astfel indusă de apele reci și dulci provenite din topirea gheții groenlandeze, prin mecanisme mai complexe legate de schimbări în prezența și caracteristicile norilor sau în circulația oceanică în Atlanticul de Nord.
Înțelegem din aceste nuanțe spațiale ale creșterii temperaturii la nivel global că Arctica în ansamblul său, incluzând și Groenlanda, reprezintă ceea ce s-ar numi un element cheie – sau mai degrabă un călcâi al lui Ahile în contextul actual – în sistemul climatic planetar. Asta înseamnă că schimbările climatice ce se produc într-o astfel de regiune ar avea capacitatea să determine dezechilibre majore în sistemul climatic planetar. Tocmai de aceea, discuțiile din ultimul timp despre Groenlanda nu sunt doar unele relevante politic sau geopolitic.
Pentru că Groenlanda, alături de Antarctica, prin suprafața mare acoperită de gheață și zăpadă în mod permanent la nivel anual, contribuie la reflectarea celei mai mari părți din radiația solară incidentă în acele regiuni, ceea ce menține planeta mai rece față de cât ar putea fi ea pe baza întregii cantități de radiație care ajunge pe suprafața terestră de la Soare. Astfel, topirea calotelor planetare, antarctică și groenlandeză, dar și reducerea suprafeței acoperite de banchiza polară în Oceanul Arctic și în jurul Antarcticii, accelerează în mod susținut ritmul de creștere a temperaturii globale.
Pe acest fond al discuției, transformarea Arcticii într-o regiune dinamică economic, ar determina și mai mult încălzirea la nivel regional și global. Extinderea exploatărilor miniere din Groenlanda ar duce evident la depunerea de pulberi solide pe gheața groenlandeză ce i-ar micșora capacitatea de a reflecta radiația solară incidentă. Zborurile intensificate în regiunea arctică, asociate unei eventuale exploatări economice intense, ar avea același efect de încălzire, mai ales prin creșterea nebulozității superioare. De aceea, abordarea rațională a chestiunii arctice ar trebui să plece de la rolul acestei regiuni în sistemul climatic planetar. În mod firesc, Arctica ar trebui să se bucure cam de același statut internațional ca și Antarctica, pentru care s-a semnat în 1959, la nivel mondial, un tratat prin care drepturile teritoriale revendicate până atunci asupra acelui teritoriu de către terțe entități statale erau „înghețate”, iar în 1991 chiar și exploatarea resurselor minerale a fost interzisă prin Protocolul de la Madrid.
Nu a fost posibil un acord similar în ceea ce privește Arctica, pentru că această regiune polară s-a bucurat de o climă ceva mai caldă de-a lungul istoriei, ce face locuibile, chiar dacă în condiții extreme, regiunile sale continentale periferice din Eurasia și America de Nord, inclusiv țărmurile Groenlandei, dar mai ales pentru că această regiune se află în zbuciumata Emisferă Nordică. Ar fi incorect să găsim un singur vinovat în dorința de exploatare economică a Arcticii. Dincolo de expedițiile arctice timpurii, impulsionate de magnați ai secolului XIX, ce au dus la prima traversare liberă a Oceanului Arctic de către vasul Vega în 1879, interesele Imperiului Țarist de a exploata resursele siberiene s-au manifestat și prin explorarea intensă a acestei regiuni.
Eforturile țariste au fost preluate de către Uniunea Sovietică și au dus în 1932 la prima traversare a Oceanului Arctic între Marea Albă și Strâmtoarea Bering cu ajutorul unui spărgător de gheață (Alexandr Sibiryakov). Arctica a devenit la scurt timp, în zorii Războiului Rece, un câmp de bătălie tactică din punct de vedere geopolitic, cu primele submarine ajunse la Polul Nord în 1958 (USS Nautilus), respectiv în 1962 (Leninskii Komsomol), și primul spărgător de gheață cu propulsie nucleară ajuns la Polul Nord în 1977 (Arktika). De dată mai recentă, în 2009, tocmai sub imboldul restrângerii banchizei polare ca efect al schimbării climatice, două nave cargo germane traversau în scop comercial Arctica fără ajutorul spărgătoarelor de gheață. În 2012 intră în scenă și China cu primul spărgător de gheață ce a traversat Oceanul Arctic (Xue Long – Dragonul de Zăpadă), făcând loc la scurt timp (2013) primei nave comerciale chineze către Europa, eveniment care în istoria globalizării ar putea avea aceeași importanță precum descoperirea rutei navale către India sau deschiderea navigației prin canalele Suez sau Panama.
În mod evident, a visa la un statut al Arcticii similar cu cel al Antarcticii reprezintă acum o utopie. Trăim totuși în utopiile bunicilor și străbunicilor noștri, și de aceea, ar trebui în continuare să visăm ca cetățeni planetari la astfel de deziderate, mai ales în astfel de timpuri. Până atunci, în limitele impuse de realismul adaptat momentului, nu ne rămâne decât să sperăm că măcar Antarctica va rămâne neatinsă. Cel puțin deocamdată. Protocolul de la Madrid poate fi rediscutat de către semnatari după 2048 și e greu de crezut că cealaltă mare bucată de gheață a planetei nu va hrăni, la rândul ei, dorința de preamărire a unora.
Conf.dr. Lucian Sfîcă, de la Facultatea de Geografie și Geologie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, este unul dintre cei mai cunoscuți climatologi din Moldova și din țară
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
