Credință și teroare

Imaginea de Anticrist a lui Petru I a bântuit mult prin Rusia provocând, din timp în timp, evenimente dintre cele mai neașteptate, tragice în esența lor. Astfel în anul 1896, după mai bine de 175 de ani de la moartea lui Petru, episcopul Nikanor i-a propus guvernatorului de la Smolensk, ca rușilor de rit vechi, care s-au opus reformelor oficiale ale lui Nikon, să nu li se permită amenajarea de cimitire separate și aceștia să fie „urmăriți cu strictețe de la naștere și până la moarte”, astfel că atunci când s-a propus să fie organizat recensământul populație în anul 1897, enoriașii de rit vechi au fost cuprinși de-o adevărată psihoză, spunând că a revenit vremea lui Anticrist și toți cei care vor fi înregistrați în document vor avea de pătimit înainte de a ajunge la Judecata cea din urmă. Suspiciune, de altfel, legitimă, ținând cont de teroarea care a precedat, când bisericile au fost prădate, răposații târâți cu pompieri și polițiști în biserica de rit nikonian, în vederea unui parastas purificator, când căsătoriile erau distruse de autorități și viața de familie transformată într-un adevărat coșmar, când copiii erau smulși din brațele părinților și înrobiți, când nașterile erau strict supravegheate, iar preoții de credință veche răposați de mult erau scoși din morminte și puși pe rug, pentru curățenia spirituală. „Și iată că, sub imperiul acestor impresii teribile, în zona mlăștinoasă a Tiraspolului avut loc o întâmplare cumplită – relatează F.E. Melnikov în istoria sa – care a îngrozit întreaga lume. 25 de credincioși s-au zidit de bună voie de vii, unii dintre ei într-un beci, iar alții s-au îngropat direct în morminte, pentru a scăpa de acest recensământ al lui Anticrist. Au murit, firește, cu toții, câțiva chiar și cu pruncii lângă ei. Acesta a fost rezultatul prigoanei la adresa ortodocșilor de rit vechi. Nimeni nici nu s-ar fi gândit la Anticrist și la uneltirile viclene ale acestuia, dacă nu ar fi existat faptele și atacurile lui persecutorii.” Atunci spectrul lui Petru suprapus peste cel al lui Anticrist a bântuit din nou prin lume, făcându-i pe morți să se răsucească în morminte și pe cei vii să-și pună capăt zilele, ca să-și curme suferința.

Dacă unii au văzut în țarul Petru o întruchipare a necuratului, alții însă l-au perceput ca pe un erou civilizator.

Lomonosov, de pildă, a dezvoltat un adevărat cult față de Petru cel Mare, numindu-l un monarh ideal și dedicându-i un poem. „Pretutindeni Preamăritul Stăpân, nu numai prin poruncă şi prin răsplată, ci şi prin exemplul său personal, îi îndemna la muncă pe supuşi”. „Acest mare domn – continuă Lomonosov, a făcut minuni, și dacă nimic nu s-a schimbat în mintea supușilor săi, se poate vedea cel puţin în afară o schimbare atât de mare… Înălţându-şi ţara, el a dorit să ajungă din urmă Europa, pe calea progresului, şi chiar să i-o ia înainte. N-a ales ca model Franţa rafinată, semeaţă şi catolică, ci țările germanice, protestante, muncitoare, aspre şi serioase. Admirația faţă de model nu l-a împiedicat însă să rămână rus până-n măduva oaselor.” Până-n măduva oaselor rus a rămas Petru nu atât prin caracterul și firea sa pătimașă, cât mai cu seamă prin faptele de cruzime și ieșirile fără sens. Legăturile și admirația față de Franța și iluminism au călăuzit politica din epoca lui. În ceea ce privește religiozitatea sa, Lomonosov se înșală. Prin filosofia și atitudinea sa, Petru se apropie mai mult de ideile lui Voltaire și ale lui Montesquieu, poate și de biserica protestantă, reprezentată fie de Luther, fie de Calvin, nu însă și de ortodoxie. În esența sa, el e un agnostic.

Antioh Cantemir, părintele poeziei culte ruse, îl vedea pe Petru cel Mare ca pe un monarh luminat, aducând în scrierile sale o critică vehementă tuturor celor care s-au opus reformelor, în special reprezentanților clerici ai vechi Rusii moscovite.

Iluministul Voltaire, care a avut cuvinte de laudă la adresa lui Petru I, a păstrat, totuși, o atitudine destul de rezervată, dacă nu chiar critică, față de unele acțiuni ale țarului, reproșându-i printre altele, lipsa de omenie, „brutalitatea în plăceri, ferocitatea în moravuri şi barbaria în răzbunări” și alte tare de caracter, ce se amestecau cu multe virtuți. „Petru, afirmă Voltaire, a civilizat popoarele, dar el însuși a rămas un sălbatic.” În rechizitoriul său, Voltaire vorbește și de sacrificarea propriului său fiu, Alexei, pe care țarul îl considera un neputincios și un trădător, pentru faptul că voia „să aducă Rusia la starea ei de dinainte, cufundând-o din nou în întuneric”.

La rândul său, Montesquieu, în Spiritul legilor, îl caracteriza drept un tiran afirmând că Rusia ar fi putut fi civilizată și prin metode pașnice, nu doar prin cruzime și teroare.

Antoaneta Olteanu, în Miturile Rusiei Clasice, afirmă, folosind o imagine memorabilă, că Petru cel Mare a jucat, în lumea de rit ortodox a Moscovei, „rolul elefantului dintr-un magazin de porţelanuri, ultragiind cu violenţă şi nonşalanţă toate concepţiile tradiţionale, consfințite de vreme, despre bună cuviință şi etichetă (…). Nici nu e de mirare că moscoviții au fost scandalizați de comportamentul lui şi că unii dintre ei îl suspectau de-a nu fi Ţarul a tot şi a toate, ci un Antihrist în travesti”.

În timpul domniei lui Petru I, totuși, rușilor de credință veche le-a fost acordat dreptul de a trăi în sate și orașe sub stricta supraveghere a ocârmuirii și a clerului, dar pentru acest privilegiu ei au trebuit să plătească o taxă dublă față de ceilalți credincioși, taxă care mergea la visteria statului. Tot acolo se scurgeau și taxele impuse pentru purtarea bărbii în cuantum de 50 de ruble pe an pentru fiecare bărbat ce refuza, fie din pricina religiei, fie din alte pricini, să se bărbierească. Probabil că aceste biruri nu se aplicau clerului reformat, nici mohamedanilor și nici iudeilor. Doar rușilor de rit vechi și boierilor.

Legea toleranței religioase promulgată de Petru I a avut dublă măsură. În perioada domniei sale, autoritățile, în special cele ce aparțineau bisericii oficiale, vandalizau mănăstirile, schiturile și adăposturile duhovnicești ale rușilor de rit vechi, le confiscau averile și îi persecutau dintr-un motiv sau altul. Abia sub domnia ultimului țar, Nikolai II, credincioșilor de rit vechi li s-au lărgit dreptul de a construi biserici, mănăstiri, și să săvârșească procesiuni religioase, să tragă clopotele, să deschidă școli și să întemeieze publicații. Dar această toleranță a vestit o altă prigoană, instaurată de bolșevici, când practic a fost zguduită din temelii întreaga ortodoxie rusă. Atunci teroarea dezlănțuită asupra bisericii oficiale a amintit de prigoana dezlănțuită în perioada lui Nikon și a lui Petru. Viața religioasă a fost atât de afectată după preluarea puterii de către Lenin și apoi pe întreaga perioadă a Uniunii Sovietice, când practic oficierea slujbelor religioase au fost interzise, încât nu și-a revenit nici astăzi când au trecut mai bine de 35 de ani de la căderea comunismului. S-au rupt, practic, legăturile dintre generații, astfel că, în ciuda tuturor eforturilor statului puse în slujba bisericii, credința nu a mai putut fi înviată. Ea a rămas însă destul de vie în rândul credincioșilor de rit vechi. Bolșevicii au reușit, într-adevăr, să compromită credința, atât prin teroare directă, cât și prin acțiuni subversive, prin care atât credincioșii, cât și preoții rămași în sistem au fost atrași să devină informatorii NKVD-ului.

NKVD-ul însă nu a făcut altceva decât să prelungească o tradiție, ce-și avea rădăcinile în epoca domniei lui Petru cel Mare, când sfânta taină a spovedaniei duhovnicești a fost transformată într-un instrument de supraveghere și urmărire polițienească. Astfel, în aprilie 1722, cu trei ani înainte de moartea țarului, a fost promulgată Preaînalta Hotărâre care consfințea ca preoții să aducă la cunoștință autorităților faptele enoriașilor mărturisite la spovedanie, fapte ce ar fi putut prejudicia atât orânduială impusă de biserică, cât și statul. Preoții care au dat curs acestui act au devenit informatori, iar sfânta spovedanie o formă perversă de anchetare. Dar preoții nu aveau numai datoria să înștiințeze oficialitățile, ci trebuiau să însoțească, „imediat și fără amânare”, pe inculpații spovediți la destinațiile indicate de Preaînalta Hotărâre, la Cancelaria de Taină (Comisie pentru chestiuni de urgență) sau Despărțământul Preobrajenski (adică la Direcția politică generală din epoca lui Petru), instituții de supraveghere care prin interogatorii, schingiuiri și execuții prin împușcare au exterminat sute de mii de credincioși. Justificarea acestei hotărâri a fost găsită în Noul Testament, care a fost interpretat scolastic. Odată instituită, funcționarea unei astfel de legi nu a putut fi oprită în timp. Apogeul ei a fost atins în epoca leninistă și apoi în cea stalinistă. Și, în ciuda reformării bisericii, ea funcționează și azi, atât în Rusia, cât și în alte țări. Acest fapt l-am văzut cu ochii mei în 2004, când am făcut, alături de alți membri ai comunității, o vizită la Fântâna Albă, locul de naștere al mamei mele și al bunicilor și străbunicilor mei. După ce am vizitat catedrala și am stat de vorbă cu preotul, ne îndreptam din nou spre punctul de trecere al graniței aflat la mijlocul distanței dintre Fântâna Albă și Climăuți. Nu am făcut nici două de pași când pe lângă noi a trecut în trombă o motocicletă cu ataș, în care se aflau doi miliției ucraineni. Când am trecut pe lângă ei, unul din milițieni îi spunea preotului vorbind în limba rusă: „Deci, ne-am înțeles, mâine dimineață te așteptăm la sediul nostru.”

Dar acțiunile oficialităților lui Petru nu s-au limitat doar la racolarea și decredibilizarea preoților, s-a mers mult mai departe, la pângărirea tainelor bisericești, cum ar fi, de pildă, taina împărtășaniei. Împărtășania pentru rușii de rit vechi nu putea fi făcută decât de prelații bisericii de rit vechi. S-a făcut însă împărtășania cu hurta, de către preoții reformați, prin mijloace din cele mai perfide. La astfel de cazne au fost supuși și primii creștini de către păgâni. Și astfel de metode au fost aplicate de către NKVD în lagărele și închisorile bolșevice, dar și în sinistrele noastre închisori din epoca stalinistă de la Jilava, Văcărești, Gherla, Sighet, Râmnicu Sărat, Aiud, Oradea, Piteşti, precum și în lagărele de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră (Peninsula, Poarta Albă, Salcia, Periprava, Constanţa, Midia, Capul Midia, Cernavodă) și în coloniile de muncă din Balta Brăilei. Aici, preoții închiși, dar și deținuții credincioși trebuiau să scuipe crucea și s-o calce în picioare, după care erau aghesmuiți cu urină și împărtășiți dintr-o găleată cu fecale. Iată până unde au ajuns metodele de coerciție și de tortură inaugurate în Rusia în epoca iluministă a lui Petru cel Mare.

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video