„Cel mai inteligent individ e cel care reușește să trăiască cu 20 de lei pe zi”: adevărat sau fals? Ce spune un psiholog

Cu siguranță, fiecare dintre noi are niște calități pe care le apreciază în mod deosebit la celălalt. Unii admiră corectitudinea, alții bunul-simț, unii s-ar putea să aprecieze calitățile fizice, sinceritatea, loialitatea, sincera prietenie. Cineva mi-a spus: „Cel mai inteligent individ e cel care reușește să trăiască cu 20 de lei pe zi.” Dar care ar fi cea mai și cea mai apreciată dintre toate? Marea majoritate a celor pe care i-am chestionat, să zicem, vreo câteva cunoștințe, amici, foști colegi, cred că cel mai valoros lucru pe care îl are o persoană este ce are în minte, nu este atât de important cât de puternic ești fizic, spun ei, cât de bine gătești sau cât de loial ești soției, nici chiar statutul social, dacă ești patron sau medic, important este cât de inteligent ești. În același timp, atunci când vorbim despre abilitățile mentale ale unei persoane, cei mai mulți s-au referit la tot ceea ce are legătură în principal cu memoria. Dacă o persoană, să zicem, a citit mult și și-a amintit cu exactitate și peste zece ani detalii din ceea ce a citit, acest lucru este adesea perceput ca un indicator ridicat al abilităților sale mentale. Sunt persoane care își amintesc atât de bine replici din filme, versuri diverse, articole din lege, cine a jucat în urmă cu trei ani pe scena de la Ateneu, pur și simplu, ne uluiesc. Dar, în mod paradoxal, înțelegerea asupra celor citite și capacitatea sa de a folosi cunoștințele pe care le-a dobândit în propria viață sunt luate în considerare mult mai rar atunci când discutăm despre inteligență. Asta ar putea fi un răspuns la întrebarea de ce oamenii votează adesea astfel de politicieni, pe cei care vorbesc mult, vorbesc frumos, dau citate din filosofi, fac pe moraliștii, dar nu demonstrează absolut nimic, sau fac în viața lor ceva cu totul diferit de ceea ce au dat ei ca exemplu. Prin urmare, trebuie să înțelegem că un discurs fluent și presărat cu citate nu e întotdeauna un semn de inteligență. Cum nici teancul de diplome sau notele de zece pe linie nu denotă acest lucru. Testele de inteligență spun cel mai bine și pentru mulți, care au o impresie prea bună despre inteligența lor, rezultatele sunt, de multe ori, dezamăgitoare pentru ei.

În viață trebuie să fim practici, eficienți în acțiunile noastre, gândirea noastră trebuie să fie, așa cum spuneam și în articolul precedent, critică, flexibilă. Atunci ne putem considera inteligenți. Creierul nostru este aidoma un computer capabil să facă calcule, pur și simplu, incredibile, care, desigur, au ca scop satisfacerea nevoilor noastre. S-ar putea să nu fii capabil să-ți amintești o poezie sau cum se numea personajul din cartea lui X-ulescu, să nu ai habar cum se prepară foie gras sau să fii un jalnic public speaker, dar soarta ta va depinde nu de asta, ci de abilitățile tale mentale. Nici Einstein nu se pricepea la toate acestea, dar a fost un geniu. În acest sens, aș putea aminti în treacăt, pentru cine dorește să se adâncească în studiul inteligenței, de teoria modelului cu doi factori a lui Charles Spearman, care a identificat doi factori principali în definirea acesteia: factorul general – capacitatea de a gândi abstract și factorul special – capacitatea de a efectua anumite tipuri de activități, dar și mai recenta teorie a lui Robert Sternberg, așa-numită teorie triarhică. Sternberg a identificat trei aspecte ale inteligenței: capacitatea de a analiza și rezolva probleme, capacitatea de a fi inovator și original și capacitatea de a se adapta la o situație reală. Am putea concluziona, deci, că IQ-ul nu este o valoare absolută, bătută în cuie și neschimbătoare. Se poate schimba în funcție de diverși factori: educație, experiență, motivație, stare emoțională, sănătate, cultură etc. În plus, IQ-ul nu este singurul indicator al dezvoltării intelectuale. El reflectă doar unele aspecte ale activității mentale a unei persoane, dar nu ține cont de alți factori importanți precum creativitatea, abilitățile sociale etc. Prin urmare, ar trebui considerat ca unul dintre multele instrumente de evaluare a datelor intelectuale, dar nu ca definiție sau măsură a acestuia.

Câteva lucruri nu pot fi trecute cu vederea când vorbim despre inteligență. Se pare că trăsăturile asociate cu nevroticismul afectează negativ majoritatea abilităților cognitive.

În plus, s-a constatat că oamenii care sunt plini de compasiune față de ceilalți tind să obțină un scor mai mare la abilitățile cognitive cantitative și verbale. Adică le este mai ușor decât altora să exerseze vocabularul și să lucreze cu date numerice. De asemenea, a fost dezvăluită o legătură semnificativă între abilitățile cognitive și conștiinciozitate. Dar alte trăsături cum ar fi politețea, bunu-simț, au arătat puțină asociere cu capacitatea intelectuală. Oamenii de știință au ajuns la o concluzie similară în ceea ce privește extroversia și introversia: aceste caracteristici nu au nicio legătură cu abilitățile mentale. Deci, ideea că un extravertit este mai inteligent decât introvertitul este un mit.

Psihicul nostru este conceput în așa fel încât, cu cât știm mai puține și cu cât facem mai multe greșeli în viață, cu atât mai mult suntem tentați să ne apreciem, să gândim bine despre noi înșine pentru a compensa prejudiciul psihologic pe care l-am suferit. Eul nostru, sau, cu alte cuvinte, Sinele nostru, este responsabil pentru acest lucru. Ne compătimește ca pe un copil nevinovat și firav care tocmai a căzut și și-a julit genunchii. Acesta este cel care ne protejează psihicul de gândurile negative despre noi înșine, care apar inevitabil în acele cazuri în care simțim că am făcut sau facem o prostie, că informațiile și cunoștințele noastre sunt insuficiente pentru a rezolva unele probleme, că suntem mai naivi, ca să nu zicem proști, decât alții în anumite chestiuni etc. Aici Eul nostru susține personalitatea noastră, sugerându-ne că suntem inteligenți, că facem totul corect și că alți oameni sau circumstanțe sunt de vină, niciodată noi, pentru eșecurile noastre. De asta prima noastră reacție atunci când greșim este să ne apăram: nu eu sunt vinovatul! Întotdeauna e mama, soția sau soțul, colegul de serviciu, șeful că e șef, autoritățile etc. Și până când atitudinea unei persoane față de sine nu se va schimba, până când nu vrea să cunoască adevărul despre sine, adevărul care îi arată slăbiciunile, neajunsurile, greșelile, nu va putea depune munca necesară pentru a deveni mai inteligentă. Într-un astfel de caz, este necesar să te gândești la neajunsurile și slăbiciunile tale, astfel încât, datorită nemulțumirii față de tine însuți, fiindcă, la urma urmei, nimeni nu e perfect, să ai motivație pentru dezvoltare. Desigur, știm că pentru persoanele cu stimă de sine scăzută, o astfel de idee este dăunătoare, deoarece opinia lor negativă despre ei înșiși va trezi în ei nu dorința de a învăța ceva nou și de a-și dezvolta gândirea, ci depresia și apatia. Prin urmare, astfel de oameni se pot baza doar pe ajutorul altor persoane, în primul rând profesori, psihoterapeuți, psihologi, care îi vor încuraja să lucreze pe ei înșiși și pentru cei care înțeleg că au nevoie de un astfel de ajutor, aceasta este cea mai rezonabilă decizie.

E un mit că dacă te înconjori de oameni deștepți, ești și tu mai deștept. Un mediu poate să influențeze pe cineva pozitiv, dar există și opusul, să-l frustreze, să-l facă să fie refractar la ceea ce primește. Cert este că întotdeauna vrem să ne considerăm mai deștepți decât ceilalți și de aceea, de multe ori, conștient sau nu, ne înconjurăm de cei care fie ne sunt asemănători din multe puncte de vedere, în primul rând, din punct de vedere al nivelului de dezvoltare mentală, fie sunt inferiori nouă în această componentă. Dar putem constata și singuri, fără prea multe experimente și teste, că majorității oamenilor nu prea le place să fie printre reprezentanții mai inteligenți ai rasei umane. La urma urmei, nu este deloc confortabil și plăcut când vezi și simți că o altă persoană, alți oameni, știu, înțeleg și pot face mai mult decât tine. Asta trezește invidie, gelozie, dispreț, reticență. Este mult mai plăcut să fii în preajma celor care îți sunt egali ca inteligență și cu care poți fi tu însuți. Nu e nevoie nici de educație multă, nici de cultură multă, nici de principii morale prea multe. Prin urmare, din cauza acestei dorințe de confort psihologic, o persoană se lipsește de posibilitatea de a învăța ceva de la oameni mai inteligenți. Pur și simplu, îi evită. Deși, dacă ne gândim bine, în cele mai multe cazuri, nu există niciun motiv de disconfort, doar că Eul nostru interpretează greșit situația când există o persoană inteligentă lângă noi. Împarte oamenii în inteligenți și proști, generalizându-le abilitățile și comparându-ne constant cu ei. Această persoană este mai deșteaptă decât mine, cealaltă e mai proastă etc. Cam asta este tendința eului nostru, de a construi detașamente cu deștepți și proști. O astfel de comparație este incorectă. De ce? Chiar și o persoană foarte deșteaptă, instruită și blindată cu un CV bogat poate fi ignorantă în legătură cu multe, iar o persoană, să îi zicem, mai modestă poate ști ceva valoros sau se poate descurca într-o situație de viață mai bine ca cel cu atâta carte. Am întâlnit în practică oameni cu studii înalte care nu au putut gestiona un banal conflict familial, revărsându-și cuvintele obscene și reproșurile dintre cele mai hilare în prezența copiilor fără să țină cont de efectele pe care acestea le pot avea asupra celor mici. Știm cazul unui psiholog renumit care s-a sinucis. Viața ne învață un lucru, dacă avem ochi și urechi și minte să asistăm corespunzător la lecție: toți oamenii sunt unici și toți sunt buni la ceva și mai puțin buni la altceva. Eu pot, de pildă, interpreta o genosociogramă sau pot aplica o tehnică de hipnoză, dar nu am nici cea mai vagă idee cum se construiește un pod, o sobă, sau cum aș putea să repar un laptop defect. Pot să vorbesc despre teoriile lui Bowen sau despre cărțile lui Groff, dar habar n-am să scot bani din piatră seacă. Asta nu mă face mai valoroasă decât celălalt și nici nu denotă că aș fi mai inteligentă ca el. Prin urmare, nu trebuie să ne comparăm cu altcineva, generalizând abilitățile noastre ca fiind extraordinare, trebuie să ne uităm la calitățile și abilitățile individuale ale celuilalt și să ne gândim la ceea ce putem învăța de la el. Cam în asta ar consta inteligența. De regulă, noile informații aduc o anumită incertitudine, incomprehensibilitate, chiar haos în înțelegerea lor, așa că surprind oamenii, îi șochează sau îi irită foarte mult. Acest lucru este de înțeles, creierul are nevoie de certitudine și stabilitate pentru a se simți calm, se agață de faptele pe care le cunoaște și nu vrea să le reconsidere. În caz contrar, va trebui să se adapteze la noua realitate, iar aceasta nu este o treabă ușoară, pentru că e nevoit să spargă vechile idei, tipare despre viață și să construiască altele noi în locul lor. Totuși, credem că e necesar să experimentăm stresul, să-l numim astfel, de a avea de-a face cu oameni care spun povești, care ne arată lucruri care nu se potrivesc cu poveștile noastre de viață. Atunci când cineva se confruntă cu informații necunoscute, începe, de regulă, să le repudieze, să nege, să critice, în timp ce oamenii inteligenți, cel puțin, iau în calcul, știind că oricât de multe știu, va exista întotdeauna ceva ce nu știu încă și adaugă aceste informații la cunoștințele lor existente, extinzându-și sau, în unele situații, schimbându-și imaginea despre lume.

Nu există nimic mai important în viață decât abilitățile noastre mentale, în care trebuie, în primul rând, să ne investim puterea, timpul, banii, aceasta este cea mai profitabilă investiție care poate fi făcută de cineva. Tot ceea ce avem acum, toate acestea pot fi pierdute, indiferent care sunt motivele acestui lucru, tot ceea ce avem în sens material poate dispărea – casa, contul bancar, mașina, serviciul, sau dacă vorbim despre relații și oameni, ei te pot părăsi sau te pot trăda. Dar este mult mai greu să îți dispară inteligența desigur că asta se poate întâmpla, dar este o chestiune de întâmplare. În ceea ce privește viața, indiferent ce lucruri groaznice s-ar întâmpla în ea, dacă îți păstrezi mintea în coordonatele inteligenței, poți oricând să recuperezi tot ce ai pierdut și chiar mai mult. Se spune că cea mai groaznică pedeapsă a lui Dumnezeu este atunci când privează o persoană de rațiune, ceea ce este parțial adevărat, fiindcă noi credem că acest lucru nu este mai groaznic decât atunci când ești leneș și nu vrei să faci nimic să te dezvolți intelectual, să nu-ți dezvolți cel mai important organ al corpului tău, creierul, care ne ajută să depășim multe din problemele noastre de viață.

Cristina Danilov este psiholog și scriitor

Publicitate și alte recomandări video