Creierele noastre sunt făcute pentru poveşti

A publicat cărţi de specialitate, după care a debutat cu volumul Diagnosticul şi alte nuvele (1986). Din 1986 şi până astăzi i-au apărut aproape douăzeci de romane, volume de proză scurtă şi cărţi pentru copii. De departe cea mai cunoscută carte de-ale sale este Lumea Sofiei (1991, Editura Univers, 2013, trad. Ana Mihăilescu), care s-a vândut în peste 40 de milioane de exemplare, a fost tradusă în peste 60 de limbi, a fost ecranizată şi a fost model pentru crearea unor jocuri pe calculator. El însuşi multipremiat, a iniţiat în 1997 Premiul Internaţional Sofia pentru mediu şi dezvoltare, inspirat de protagonista romanului Lumea Sofiei, care recunoştea implicarea activă în societatea contemporană. Acesta a fost decernat anual până în 2013 – din 2014 nu au mai existat fonduri pentru acest premiu. O parte dintre cărţile sale au fost traduse în limba română la Editura Univers, într-o serie de autor dedicată – Fata cu portocale (2003, 2013 – trad. de Raluca Iani), Misterul cărţilor de joc (2011, 2018, trad. de Aurora Kanbar, Erling Scholler), Castelul din Pirinei (2012, 2018, trad. de Marlena Chirilă Roimal), Misterul de Crăciun (2013, trad. de Aurora Kanbar, Erling Scholler), Ca într-o oglindă, în chip întunecat… (2013, trad. de Aurora Kanbar, Erling Scholler), Vita brevis (2018, trad. de Petru Iamandi), Pur şi simplu perfect. Scurtă istorie despre aproape tot (2019, trad. de Maria Dobrinoiu).

În multe dintre interviurile dumneavoastră precedente vorbiţi despre importanţa de a ne adresa mereu întrebări nouă înşine, de a chestiona lucrurile care ne înconjoară.
Da, mi se pare extrem de important să facem asta în fiecare zi.

De acord. Care e prima întrebare pe care o aveţi în minte dimi­neaţa, imediat după ce vă treziţi?
Probabil ceva foarte practic, legat de ziua care urmează să se des­făşoare, de ceea ce trebuie să fac atunci – dacă vorbim despre întrebarea pe care mi-o adresez chiar imediat după ce mă trezesc.
Dar prima mea întrebare – şi cea mai apăsătoare, şi cea mai relevantă – a fost întotdeauna: Ce este universul?. Cu completările: Care este natura universului? Ce a fost Big Bangul?. Astăzi, însă, este o altă întrebare, una filosofică (filosofie morală, etică etc.), presantă, care cred că ar trebui să ne preocupe: Cum putem noi, oamenii, să reuşim să fim capabili să menţinem condiţiile de viaţă pe pământ?. Și asta pentru că e din ce în ce mai evidentă posibilitatea ca această civilizaţie să fi ajuns la capătul ei – chestiune care este, desigur, foarte, foarte tristă. Din când în când, pe lângă dilemele filosofice clasice, mai apare câte una, strâns legată de actualitatea momentului… Aceasta cred că e cea mai presantă acum.
Aşa cum mai apare şi câte un răspuns nou la o întrebare veche…
Da, categoric! Iar unele întrebări vechi de când lumea părăsesc cercul exclusiv filosofic, pot fi dezbătute cu neurologi, cu astrofizicieni ş.a.m.d.

În Fata cu portocale, tatăl îi adresează fiului său o întrebare foarte interesantă: „Dacă ai fi avut posibilitatea de a alege dacă să te naşti sau nu, luând moartea în considerare, ce ai fi ales?“. Puteţi să răspundeţi şi dumneavoastră la aceasta?
Cred că este o întrebare foarte dificilă. Nu pot spune că ştiu ce aş fi ales dacă nu aş fi văzut cum poate fi viaţa. Pot să sper doar că, dacă aş fi fost confruntat cu întrebarea aceasta, aş fi ales să trăiesc, să mă nasc. Știi, cu cât eşti mai fericit în legătură cu viaţa ta, cu existenţa ta, cu atât eşti mai îngrijorat în ceea ce priveşte opusul ei. Dilema este, de fapt, din punctul meu de vedere, alta: dacă ai da naştere unui copil. E o chestiune de decizie personală. Eu n-am ales să mă nasc, dar am ajutat la naşterea celor doi copii ai mei. Și, prin asta, prin a le dărui viaţă, le-am dăruit şi moarte. Sunt oameni care nu vor să aibă copii pentru că sunt de părere că a te naşte e tragic. Eu nu pot împărtăşi opinia aceasta, nu am regretat nici o clipă faptul că am copii.

Știinţa joacă un rol important în Fata cu portocale, iar filosofia în Lumea Sofiei. Ce aveţi în minte de la început, povestea sau mesajul?
E o întrebare foarte bună. Cred că încep cu povestea, dar, poate pentru că sunt şi profesor şi e în natura mea, îmi place să împărtăşesc per­spective din filosofie sau ştiin­ţă, cum aţi spus. Excepţia cred că e Lumea Sofiei, pe care am început să o scriu cu gândul că mesajul e cel mai important. Prima schiţă era o carte de specialitate, un fel de manual, eseistic, aşa, dar am renunţat destul de repede la ea, era prea plictisitor. Apoi, mi-a venit ideea să-i dau forma aceasta de roman. Și este singura carte pe care am scris-o cu scopul didactic în minte, folosind naraţiunea ca pretext pentru ceea ce voiam să spun. Sigur, şi în mare parte dintre celelalte cărţi pe care le-am scris (inclusiv în cele care nu sunt traduse încă în limba română) îmbin partea aceasta didactică, mesajul ştiinţific sau filosofic, cu proza, dar acolo povestea are prioritate.

Care este principalul mesaj care vă doriţi să ajungă la cititori?
Dacă ar fi unul singur, colectiv pentru toate cărţile mele, atunci acela ar fi că suntem parte a unei enigme imense, a unui mister care e mai presus de noi toţi. Când eram foarte tânăr – poate că aveam 11 ani –, am avut o experienţă din
aceasta profundă, care mi s-a părut că e dincolo de mine, că face parte dintre marile mistere ale lumii. Și mi-am promis atunci că n-o să devin într-un fel niciodată adult, că n-o să consider vreodată existenţa ca ceva de la sine înţeles, că o s-o preţuiesc întotdeauna. Și cam asta vreau să transmit prin fiecare carte pe care o scriu.

De ce credeţi că romanele dumneavoastră sunt citite de atât de mulţi oameni?
Ani la rând am fost pur şi simplu uluit că romanele mele sunt atât de citite, că sunt publicate în mai bine de 60 de limbi. Sunt fericit că se întâmplă asta. E o minune în faţa căreia nu pot fi altfel decât smerit şi recunoscător.
Sigur că, pentru că lucrul acesta se întâmplă de peste 25 de ani, am dezvoltat şi o teorie în această privinţă: cred că sunt atât de iubite de public pentru că toate cărţile mele adresează întrebări universale, se ocupă cu teme familiare tuturor, chestiuni care sunt la fel de relevante în Africa şi în Japonia cum sunt în Norvegia sau în România. Apoi, cred că este vorba şi despre poveste în sine. Sunt de părere că creierele noastre sunt făcute pentru poveşti, mai mult decât sunt făcute pentru digital sau pentru informaţiile enciclopedice. De pildă, dacă îmi spui multe lucruri despre Bucu­reşti sau despre România, cu si­guranţă voi asculta cu atenţie, voi fi foarte interesat de toate in­formaţiile respective, dar le voi uita categoric peste o vreme. Dacă îmi spui, în schimb, o poveste despre Bucureşti, cred că aş putea-o ţine minte toată viaţa. De aceea, cred că povestea joacă un rol foarte important aici.

Scrieţi şi într-un mod simplu, clar, astfel încât nici un cititor n-ar trebui să aibă vreo problemă cu lectura cărţilor dumneavoastră.
Da, cred că este şi acesta un motiv. Cred că un gând clar poate fi exprimat astfel, că nu avem nevoie de prea multe cuvinte pentru a o face.

Și cât de greu este să scrieţi simplu?
Nu foarte greu. Dimpotrivă, mie cred că îmi vine natural.
Cred că vanitatea intelectu­ală dăunează literaturii. Profesorii din universităţi, de exemplu, folosesc un limbaj mult mai ştiinţific decât ar fi necesar, un limbaj mult prea complex, care îi depărtează pe oamenii obişnuiţi de cărţile lor. Sigur că sunt aspecte ale gândirii care nu pot fi exprimate printr-un limbaj simplu, unul de zi cu zi, dar, uite, cred că eu aş putea explica filosofia lui Wittgenstein sau Hegel într-un limbaj mai accesibil decât au făcut-o ei.

De ce alegeţi preponderent protagonişti copii în cărţile dumneavoastră?
Ei bine, poate pentru că copiii au o curiozitate pură. În general, aş spune că o poveste bună pentru copii sau adolescenţi este una bună şi pentru adulţi, pentru că într-un adult există întotdeauna şi un copil, niciodată invers. Aşa că o poveste bună pentru un adult nu e mereu una la fel pentru un copil, ba dimpotrivă, poate fi groaznică, poate face rău. De aceea, sunt încântat că multe dintre cărţile mele pentru tineri sunt citite şi de adulţi, chiar dacă ei înşişi nu au copii. Aş zice că poveşti precum Micul prinţ, Călătoriile lui Gulliver, Alice în Țara Minunilor etc. sunt atât pentru copii, cât şi pentru adulţi. Și aşa îmi doresc să fie şi cărţile mele, probabil că de aceea aleg copii să-mi fie protagonişti.

Cum alegeţi titlurile cărţilor dumneavoastră? Care este procesul?
Depinde de carte, procesul acesta se schimbă de la una la alta, nu am o reţetă în privinţa asta. Dar pot da exemplul celei mai recente cărţi publicate – Dukkeføreren, în martie 2016. Iniţial, i-am dat volumului numele protagonistului, eram destul de sigur că acesta va rămâne. Editoarea mea mi-a spus însă că nu-i place deloc titlul acela. Când mi-a împărtăşit asta, mi-am dat seama că într-adevăr nu era un titlu foarte bun şi mi-a venit în minte foarte clar cel potrivit: Păpuşarul. Și acesta a rămas, acesta ne-a plăcut în final amândurora.

De care dintre cărţile dumneavoastră sunteţi cel mai apropiat şi de ce?
Poate că ar trebui să-mi împart răspunsul în două părţi. Romanul de care mă simt probabil cel mai apropiat este Ca într-o oglindă, în chip întunecat… Acolo scriu despre preocupările mele curente: viaţă şi moarte, destine, despre faptul că suntem aici pentru o perioadă scurtă. Totodată, aceasta este cartea prin care cred că am căpătat o fiică, una fictivă, desigur – am doi fii, dar nici o fiică, şi cred că prin Cecilie, fata despre care am scris, am adus şi o fiică în viaţa mea. Apoi, cartea care mi se pare cea mai bună, cea de care sunt cel mai mândru că am scris-o este Misterul cărţilor de joc, şi asta graţie structurii ei narative, compoziţia cărţii e cea mai importantă.

Ce căutaţi, atât ca cititor, cât şi ca scriitor, atunci când vă alegeţi o carte, atunci când începeţi să o citiţi?
Când eram mai tânăr, căutam, cu siguranţă, poveşti. Poveşti bune. Acum, însă, cred că mai degrabă caut o perspectivă altfel, o re­velaţie, dacă vreţi, în legătură cu subiectele care mă interesează – cum ar fi viaţa pe pământ, dezvoltarea universului ş.a. Ceea ce înseamnă că pentru mine e irelevant dacă volumul pe care urmea­ză să-l citesc este unul de ficţiune sau de non-ficţiune.

Personajele dumneavoastră recomandă des cărţi, direct sau indirect – mai ales adulţii copiilor. Cum credeţi că putem aduce cărţile mai aproape de copii astăzi, în această eră digitală?
Mai întâi, cred că avem nevoie de istorii, de poveşti – să nu uităm că poveştile au fost, la bază, transmise prin tradiţie orală. Astăzi, ele sunt furnizate şi de filme, şi de jocuri pe calculator şi tot aşa. Cât timp înţelegem că nu doar cărţile sunt pline de poveşti şi-i încurajăm pe copii să şi le ia de oriunde vor ei, cred că vom fi bine. Să dau un exemplu extraordinar: fenomenul Harry Potter, pentru care ar trebui să fim cu toţii recunoscători, pentru că a determinat o generaţie întreagă de băieţi să citească – de obicei, băieţii citesc cam până la 11 ani, apoi se opresc; şi, se ştie, fetele şi femeile citesc mai mult; acest fenomen, însă, i-a făcut şi pe băieţii mai mari de 11-12 ani să se întoarcă la cărţi, ceea ce e excelent.

Aţi renunţa vreodată la scris?
Dacă un oracol mi-ar spune că n-aş mai publica nici o carte de acum încolo, nu aş fi deloc trist, m-aş gândi că aş putea face o grămadă de alte lucruri. Pe de altă parte, trebuie să recunosc că sunt destul de fericit că am reuşit ca, prin cărţile mele publicate până acum, să-mi exprim ideile, cre­dinţele, curiozităţile, să vorbesc despre copilăria mea, despre ado­lescenţa mea ş.a.m.d. Într-un fel, simt că misiunea mea este îndeplinită. Asta nu înseamnă că, imediat ce-mi va veni în minte o altă poveste, imediat ce mi se va închega un nou roman în imagi­naţie, nu-l voi scrie.

La sfârşitul Fetei cu portocale există un P.S.: fiul îl sfătuieşte pe cititor să-şi întrebe părinţii cum s-au cunoscut. Dumneavoastră ce poveste le-aţi spune copiilor dumneavoastră?
E interesant că eu însumi nu ştiu cum s-au cunoscut părinţii mei, nu mi-au spus niciodată povestea aceasta. Copiilor mei le-aş spune că povestea mea cu mama lor a început în urmă cu aproape 50 de ani: ea avea 16 ani, eu, 17. Am întâlnit-o într-un soi de organizaţie de tineret. Ea era casieră, încasa banii pentru participarea la evenimente speciale, iar eu am ştiut din primul moment că ea va fi soţia mea. Mi-amintesc că, atunci când am văzut-o, mi-am zis: Ea va fi femeia vieţii mele – interesant că mă gândeam la ea ca la o femeie atunci când ea era abia o adolescentă; aş fi putut să-i spun „fată“, însă… A durat câţiva ani până când am devenit un cuplu, dar suntem împreună de atunci încoace.

Publicitate și alte recomandări video